În revărsatul zorilor, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici sfărâmături de oglinzi; colo, plăci de oţel, comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.

Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.

Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, împreună cu balta, pe ea. Îşi aşteaptă sfârşitul.

Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, păşeşte dispreţuitor şi trece măreţ, mai departe.

Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză, şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:
-Oaac!