E aici reveria traita de un indragostit langa lacul ce "tresare", "se cutremura", preluand parca de la om emotia asteptarii...Cromatica epitetelor creeaza la inceputul poeziei o atmosfera tonica: albastru, galben, alb...
Asteptarea inseamna reverie, vis. Adverbul "parca" pastreaza iubirea intr-un plan al aparentei, in ireal, in puritatea posibilului, ca si verbele la modul conjunctiv: sa rasara, sa cada, sa sarim...
In visul de iubire, cei doi au complicitatea apelor ce-i ingana cu glasul lor, fosnetul lin al vantului in trestii, unduirea valurilor. "Lumina blandei lune" face ca totul sa fie farmec, plutire, mister: e starea de revelatie pe care o induce dragostea in lirica eminesciana. Dragostea - impartasire a marilor mistere, intrare in ritmurile firii, cosmicizare a fiintei.
In ultima strofa, suferinta indragostitului a carei iubita absenteaza de la intalnire pare a nu mai avea complicitatea naturii: imaginea lacului revine, dar glaciala, indiferenta; natura e maiestuoasa, neclintita in maretia ei, de la ea ar trebui sa invatam lectia echilibrului si a seninatatii.

lacul este o poezie foarte frumoasa dar pedeasupra si interesanta.

Atata doar ca mi-as fi dorit sa fi pus o imagine cu lacul lui Eminescu de la Ipotesti, desi azi e trist ce se poate vedea pe acolo. Rusine, sa ne fie ca ne batem joc de valorile noastre.