O rază doar căzu pe el,
O scânteiere de lumină,
Şi deveni un ghiocel,
Din fulgul mic, fără de vină…

Din iarna ce plecă departe,
Lăsând pădurii,-n urma ei,
Însemne verzi pe-o albă carte,
Buchete-ntregi de ghiocei,

Se-alese, azi, un fir plăpând,
La fel cu-atâtea zeci de mii,
Să-şi spună versul, tremurând,
În faţa calzilor copii…

Ei îl ascultă şi-s miraţi:
-Un ghiocel? Aşa-ndrăzneţ?
Dar şi-amintesc… şi,-nlăcrimaţi,
Îl recunosc: e Fulguleţ!