De obicei păsările cântătoare sunt mici. Pasă rea-liră (Menura superba) are însă dimensiunile unui fazan. Nu trăieşte oriunde, ci doar în Australia.
Ca la aproape toate semenele ei, masculul este împodobit cu pene colorate, pe gât şi pe aripi predominând reflexele roşii. Coada ajunge la mărimea maximă după 7 ani. Penele cozii au o alcătuire particulară. Astfel, cele laterale sunt lungi, îndoite în formă de «S» şi frumos colorate, amintind curcubeul. Cele două din mijloc sunt înguste şi lungi. Celelalte, asemeni unor ramuri de pin, au firele fine şi mult distanţate între ele. Când pasărea îşi înfoaie coada, ca păunul, capătă aspectul unei lire. Pasărea-liră trăieşte mai mult pe sol şi numai la nevoie zboară. Se hrăneşte cu insecte, viermi, păianjeni etc. Cuibul şi-1 face prin locuri ascunse. În el femela depune două ouă albicioase, cu pete cafenii.
Cuibăritul durează vreo 7 săptămâni şi are loc în timpul iernii australiene (din iunie pînă în septembrie). Masculul mai are o caracteristică interesantă: darul de a imita cântecele altor păsări, ori cele mai ciudate zgomote ale pădurii. Pe bună dreptate se spune că este mult mai «talentat» decît vestiţii papagali vorbitori. Descoperirea păsării-liră a constituit o adevărată aventură, care merită să fie cunoscută.
După unii specialişti femela face un singur ou pe care îl cloceste in cuibul făcut pe pământ. La Muzeu Australian de Istorie Naturală există o fosilă a păsării veche de 15 milioane de ani. Este o specie pe cale de dispariţie, deşi este protejata de lege din 12 mai 2006. Ca dovada a simpatiei faţă de aceasta pasăre, desenul ei este pus in Australia pe moneda de 10 cenţi-dolari australieni.
Acum 150—200 de ani nu era deloc uşor să explorezi colinele împădurite din părţile sud-estice ale continentului australian. Şi aceasta nu atât din cauza băştinaşilor puţin prietenoşi, înarmaţi cu săgeţi otrăvite şi rămaşi, ca civilizaţie, în stadiul epocii de piatră, cât, mai ales, din cauza naturii însăşi, a terenului şi a vegetaţiei. Peste tot unde pădurea era ca o perie, apăreau din loc în loc crăpături în pămînt, adevărate prăpăstii miniaturale, ascunse de vegetaţia moartă, unde necunoscătorul ţinutului risca să dispară fără urmă şi speranţă de a mai ieşi vreodată la lumină.
Într-una din zilele acelea, naturalistul Gould hoinărea prin pustietatea verde şi ostilă, străduindu-se să descopere vreun animal nou, necunoscut încă de ştiinţa vremii. Când a început aventura descoperirii păsării-liră el scotocea de o săptămînă pădurea, cu o insistenţă justificată de un mister căruia nu-i găsea explicaţie. Pe oriunde mergea, auzea în jurul său voci, fără să vadă însă pe cineva. În plus, îl intriga diversitatea lor. Dintr-o dată răsuna un râs puternic, cu intonaţii umane. Apoi auzea strigătul unei bufniţe, vocea papagalului, gunguritul porumbelului, ori parcă trosnea o creangă, dar nu vedea nimic. Alteori desluşea parcă râsul zglobiu de copil, trilul privighetorilor sau fâlfâitul stolurilor de peruşi verzi, descoperiţi tot de el. Dar oricât se străduia să străbată cu privirea desişul nu zărea nimic în jur, iar «vocile» încetau brusc, stinse ca de ceva misterios. Foarte surprins a rămas naturalistul auzind un strigăt ascuţit, urmat de nişte zgomote metalice, mult mai atenuate, care păreau a fi scoase de un ventrilog.
Răbdarea lui a fost recompensată, într-o zi, când stând la pândă, a fost martorul unui spectacol neobişnuit. Se oprise în faţa unui grup de ferigi, între tulpinele cărora, la vreun metru înălţime de sol, ramurile, frunzele şi ierburile erau turtite şi aranjate, formând un fel de cuib, prevăzut cu o deschidere laterală. Cărui animal îi aparţinea locuinţa? În timp ce-şi punea întrebarea, sosi şi răspunsul: o pasăre, de mărimea unui fazan ieşea din ea. Privind-o cu atenţie, Gould şi-a dat seama că aparţinea unei specii complet necunoscute şi foarte deferită nu numai de cele australiene, dar şi de cele din lumea întreagă. Ceea ce-1 uimi şi îl lămuri totodată, a fost cântecull păsării. Mai întâi scoase un strigăt, care îi era propriu, apoi, rând pe rând, aproape toate celelalte zgomote şi ciripituri auzite zile în şir.
Aşteptând în linişte, Gould află şi alt motiv să se minuneze. Crezându-se în siguranţă, pasărea începu să se înfoaie, ca un păun, desfăcându-şi coada, alcătuită din pene multicolore, în formă de liră.
Acesta a fost începutul. Naturaliştii care i-au urmat lui Gould aveau să constate că pasărea putea imita orice sunet emis de om sau de animal. Ba chiar şi zgomotul ferăstrăului, ciocanului, trompetei, dangătul clopotului ori al motorului de automobil. Şi de fiecare dată perfect.
după Aurelian Baltaretu
2 comentarii