Vulturul , de Lev Nikolaevici Tolstoi

Un vultur şi-a clădit cuibul în vârful unui arbore înalt, departe, departe. Aici şi-a scos puii.

Într-un rând, vulturul se întorcea în zbor spre cuib, cu un peşte mare în gheare.
Jos, la rădăcina copacului, lucrau mai mulţi oameni. Cum au văzut peştele, au înconjurat copacul şi au prins a striga şi a arunca în vultur cu pietre.
Vulturul a scăpat peştele din gheare, iar oamenii l-au ridicat de jos şi au plecat.

Pasărea s-a aşezat pe marginea cuibului, iar puişorii au ridicat capetele şi au început să piuie: îi cereau de mîncare.
Vulturul era ostenit şi nu putea zbura din nou până la mare; s-a vârât în cuib, şi-a întins aripile peste vulturaşi, i-a mângâiat şi le-a netezit penele, rugându-i parcă să mai aştepte puţin. Însă cu cât îi mângâia mai mult, cu atât ei ţipau mai tare.

Atunci vulturul a zburat de lângă ei şi s-a aşezat pe creanga cea mai de sus a copacului.
Vulturaşii au început să ţipe şi să piuie şi mai jalnic.

Scoţând şi el un strigăt puternic, vulturul şi-a întins aripile cu greu şi şi-a luat zborul către mare.
S-a întors târziu, seara; zbura încet şi aproape de pământ. În gheare ţinea iar un peşte mare.
Când a ajuns lângă copac, s-a uitat în jur dacă nu sunt iar oameni în preajmă şi, strângându-şi repede aripile s-a aşezat pe marginea cuibului.
Vulturaşii au ridicat capetele, şi-au căscat ciocurile, iar vulturul a sfâşiat peştele şi i-a hrănit pe rând.