Cheita de aur (Buratino), de Alexei Tolstoi, fragmente ( I )

Tâmplarul Giuseppe găseşte o bucată de lemn, care ţipă cu glas de om.

Demult, cu mulţi ani în urmă, într-un orăşel de pe malul Mării Mediterane, trăia un tâmplar bătrân, poreclit Nas-Vânăt.

Odată, îi căzu la îndemână o bucată de lemn, un lemn obişnuit, ca acela de încălzit soba în timpul iernii.
„Nu e de aruncat, îşi spuse Giuseppe; se poate face din el ceva, bunăoară un picior de masă…”
Şi punându-şi ochelarii, legaţi cu sfoară, fiindcă erau cam de aceeaşi vârstă cu dânsul, învârti lemnul în mână şi începu a-1 ciopli cu un toporaş.
Dar abia îl atinse cu toporaşul şi, de undeva, se auzi un glas subţire.
– Vai, vai, mai încel, te rog!
Giuseppe mişcă ochelarii pe vârful nasului şi începu să cerceteze atelierul, dar nu văzu pe nimeni. Se uită sub tejghea, nimeni… Căută în coşul cu talaş, nimeni…
Scoase capul după uşă, dar nici pe stradă nu era nimeni… „Mi s-a părut oare?”, se gândi Giuseppe. „Cine a putut să ţipe?”-

Luă iarăşi toporaşul în mână şi lovi în lemn…
– Vai, dar mă doare, îţi zic! se auzi din nou glasul subţire. De data aceasta, Giuseppe se sperie, nu glumă, de îi transpirară şi ochelarii… Cercetă toate colţurile din cameră, se băgă chiar sub vatră şi, răsucind capul, se uită îndelung în horn.
Dar nici acolo nu era nimeni.
„Poate că am băut ceva nepotrivit şi îmi sună în urechi”, se gândi Giuseppe.

Nu, în ziua aceea, el nu băuse nimic vătămător… Liniştindu-se puţin, luă rindeaua şi lovi cu ciocanul partea de dindărăt, astfel ca tăişul să fie potrivit, să nu iasă prea mult în afară, dar nici să fie prea înăuntru. Aşeză apoi lemnul pe tejghea; dar abia îl atinse cu rindeaua…
– Vai, vai, vai, vai, de ce mă pişcaţi?… ţipă cu disperare un glas subţire.
Giuseppe scăpă rindeaua, se dădu îndărăt, mai-mai să cadă, şi se lăsă drept pe podea; în sfârşit, se dumiri că glăsciorul subţire venea dinăuntrul lemnului.

Giusepe dăruişte lemnul vorbitor prietenului său, Karlo.

În acest timp, veni la Giuseppe un flaşnetar, cu numele de Karlo, care îi era vechi prieten. Cândva, acesta umbla prin oraşe, purtând o pălărie cu boruri mari; cu o flaşnetă minunată îşi câştiga pâinea cu muzica şi cântul.

Dar acum, Karlo îmbătrânise, era bolnav, iar flaşneta lui se stricase de mult.
– Bună ziua. Giuseppe, spuse el, intrând în atelier. Dar de ce stai pe podea?
– Să vezi; am pierdut un şurub mic… Dar nu-l mai caut!… răspunse Giuseppe, uitându-se chiorâş la bucata de lemn. Şi tu ce mai faci, bătrânule?
– Prost, răspunse Karlo. Mă tot gândesc cum aş putea să câştig o bucată de pâine… Măcar de m-ai ajuta tu cu ceva…
– Nimic mai simplu, spuse vesel Giuseppe, gândindu-se în sinea Iui: „Iată, cum am să scap eu de lemnul acesta blestemat”. Nimic mai simplu: uite, am pe tejghea o bucată de lemn minunat; poţi să-l iei şi să-l duci acasă.

– Eh, eh, răspunse descurajat Karlo; şi mai departe, ce? Am să duc lemnul acasă, dar n-am nici măcar vatră.
– Lasa, că te învăţ eu, Karlo, ce să faci… Ia un cuţit, lucrează din lemnul acesta o păpuşă, învaţ-o să vorbească fel de fel de cuvinte caraghioase, să cânte, să danseze, şi porneşte cu ea prin toate curţile. Vei câştiga şi pentru pâine, şi pentru un pahar de vin.

In acest timp, pe tejghea, unde era lemnul, se auzi un glas vesel:
– Bravo, Nas-Vânăt, e o idee minunată.
Giuseppe fu cuprins din nou de spaimă, iar Karlo cerceta mirat de unde putea să vină vocea aceea.

– Îţi mulţumesc, Giuseppe, pentru sfat; dă lemnul încoace.
Giuseppe apucă bucata de lemn şi o întinse repede prietenului. Dar, ori că nu l-a întins cum trebuie, ori că lemnul a sărit singur, fapt e că l-a pocnit pe Karlo drept în cap.
– Aha, iată ce fel de daruri îmi faci! strigă supărat Karlo.

– Iartă-mă, prietene, dar nu te-am lovit eu.
– Va să zică, m-am pocnit eu singur drept în cap?
– Nu, dragă, se prea poate să te fi lovit chiar lemnul, nu se ştie cum.
– Minţi;tu m-ai pocnit…
– Nu, feri-te-ar sfântul…
– Mă, Nas-Vănăt, ştiam eu că eşti beţiv, spuse Karlo, dar că eşti şi mincinos…
– Aşa, îţi arde de ceartă? strigă Giuseppe. Ia apropie-te!
– Vino mai aproape, să te trag puţin de nas!
Bătrânii se îmbufnară amândoi şi începură să se lovească unul pe altul. Karlo îl prinse pe Giuseppe de nasul lui vânat, iar Giuseppe îl apucă pe Karlo de părul cărunt, ce-i crescuse pe lângă urechi.
Se iscă o adevărată bătaie, iar glasul strident de pe strung ţipa şi chiar îi aţâţa:
– Dă-i, dă-i bine!
În sfârşit, bătrânii osteniră şi începură să gâfâie. Giuseppe vorbi:
– Mai bine să ne împăcăm…
– Desigur că e mai bine să ne împăcăm… răspunse Karlo. Apoi se sărutară şi Karlo luă lemnul sub braţ, îndreptându-se spre casă.

Karlo construieşte o păpuşă de lemn şi o numeşte Buratino.

Karlo locuia într-o cămăruţă mică, sub scară, unde, în afară de un cămin frumos, aflat în perete, vizavi de uşă, nu avea nimic.
Dar căminul acesta, ca şi focul şi ceaunul ce fierbea pe foc, nu era adevărat, ci desenat pe o bucată de pânză veche.

El intră în odăiţă, se aşeză pe singurul scaun de lângă masa fără picioare şi, învârtind lemnul pe toate părţile, începu să taie cu cuţitul o păpuşă.
„Oare, cum să-i dau numele?”, se gândi Karlo. „Ia s-o numesc Buratino. Acest nume îmi va aduce noroc. Cunosc o familie în care pe toţi îi cheamă Buratino: tatăl-Buratino, mama-Buratino, copiii-Buratino… Toţi au trăit veseli şi fără griji…”

Ciopli în lemn, mai întâi părul, pe urmă fruntea, apoi ochii. Deodată ochii se deschiseră singuri şi se uitară drept spre el…
Karlo nu se arătă că s-a speriat, ci întrebă cum putu mai dulce:
– Ochişori de lemn, de ce mă priviţi aşa de straniu? Dar păpuşa tăcu, desigur, pentru că nu avea încă gură.
Karlo tăie mai departe obrajii, apoi un nas obişnuit…
Şi, deodată, nasul începu să se lungească, să crească, se lungi şi se ascuţi atât de mult, încât Karlo se sperie.
„Nu-i bine că e aşa de lung…”
Şi încercă să taie vârful nasului. Dar, mare minune! Nasul se învârti şi se zbătu, rămânând astfel un nas lung-lung, curios şi ascuţit.
Se apucă apoi să-i facă gura. Dar abia reuşi să taie buzele, şi gura se deschise imediat:
– Hi-hi-hi-hi, ha-ha-ha-ha!
Din gură ieşi o limbă roşie, subţire şi obraznică. însă Karlo nu mai băgă în seamă toate trăsnăile, ci continuă a mânui cuţitul. Făcu păpuşii bărbia, gâtul, umerii, trupul, mâinile. Şi abia termină să taie ultimul deget, că Buratino începu să lovească cu pumnii în chelia lui Karlo, să-l ciupească şi să-l gâdile.

– Ascultă, spuse Karlo sever, nici n-am terminat să te fac şi ai şi începui să te răsfeţi?… Ce vei face mai târziu?…
Şi se uită crunt la Buratino. Dar el, cu ochii lui rotunzi ca de şoarece, privi spre papa Karlo.
Acesta îi făcu din aşchii nişte picioare lungi, cu labe mari, şi astfel, isprăvindu-şi opera, puse băiatul de lemn pe podea, ca sa-l înveţe să umble. Buratino se clătină pe picioroangele-i subţiri, păşi o dată, păşi de două ori, hop, hop, drept la uşă, şi sări peste prag direct în stradă.
Îngrijorat, Karlo se luă după el.
– Ei, ştrengarule, întoarce-te!
Dar de unde! Buratino fugea pe stradă ca un iepure; numai tălpile-i de lemn răsunau pe pietre…
– Prinde-ţi-l! strigă Karlo.
Trecătorii însă râdeau şi arătau cu degetul spre Buratino, care fugea din răsputeri. La o răscruce de drum, stătea un poliţist voinic, cu mustăţile răsucite şi cu o pălărie triunghiulară.

Văzând omuleţul de lemn fugind, el îşi desfăcu larg picioarele, baricadând astfel strada. Buratino voi să treacă printre picioarele lui, dar poliţistul îl apucă de nas, ţinându-l până sosi papa Karlo.

– Aşteaptă niţel, să vezi cum mă răfuiesc eu cu tine, spuse Karlo gâfâind, voind să-l bage în buzunarul hainei…

Buratino nu voi, sub nici un motiv, să stea în buzunarul hainei, dat peste cap, mai ales că ziua era foarte frumoasă, şi pe stradă se afla multă lume; răsucindu-se, scăpă din mâinile lui Karlo şi se trânti pe pietrele străzii, prefăcându-se că e mort.

– Vai, vai, spuse poliţistul, mi se pare că e ceva suspect aici.

Trecătorii începură să se adune şi, uitându-se la Buratino, dădeau din cap.
– Sărăcuţul, spuneau unii, probabil că din cauza foamei e aşa…
– Karlo i-a dat o bătaie soră cu moartea, spuneau alţii; flaşnetarul ăsta bătrân se preface numai că e om bun, dar în realitate e rău şi şiret.
Auzind toate acestea, poliţistul mustăcios îl apucă pe bietul Karlo de guler şi-l duse la circumscripţia poliţiei. Ridicând praful cu ghetele, Karlo ofta din răsputeri:
– Of, of, ce bătaie de cap mi-am făcut eu cu băiatul ăsta de lemn!
Când strada se goli, Buratino ridică nasul, privi de jur împrejur şi, sărind într-un picior, fugi spre casă…

Un greier vorbitor îi dă lui Buratino un sfat înţelept.

Dând buzna în odăiţa de sub scară, Buratino se trânti pe podea lîngă piciorul scaunului: „Ce să fac?”
Nu trebuie să uităm că Buratino avea numai o zi de la naştere. Gândurile lui erau mici-mici, scurte-scurte şi absolut fără nici un pic de importanţă.

Deodată se auzi:
„Cri-cri, crri-cri, crri-cri…”
Buratino răsuci capul şi cercetă cămăruţa.
– Ei, cine e aici?
– Eu sunt, crri-cri…

Văzu o fiinţă ce semăna puţin cu un gândac negru, dar avea capul ca de lăcustă.
Stătea agăţată pe perete, deasupra vetrei, şi glăsuia încet, crri-cri, se uita apoi cu ochii bulbucaţi ca de sticlă sferică şi mişca din mustăţi.
– Ei, cine eşti tu?
– Sunt Greierul Vorbitor, a răspuns fiinţa; locuiesc în această cameră de mai mult de o sută de ani.
– Aici, eu sunt stăpân; aşa că ieşi afară.
– Bine, am să plec, deşi mă întristează că trebuie să părăsesc camera unde am trăit o sută de ani, răspunse Greierul-Vorbitor; dar înainte de a pleca, ascultă-mi sfatul înţelept.
– Grozav îmi folosesc mie sfaturile unui greier bătrân…
– Ah, Buratino, Buratino, zise greierul; lasă prostiile şi ascultă-l pe Karlo; nu fugi de acasă şi chiar mâine du-te la şcoală. Iată sfatul meu. Altfel, te pândesc grozave primejdii şi întâmplări nemaipomenite. Pentru viaţa ta, eu nu dau nicio muscă moartă, uscată.
– De ce? întrebă Buratino.
– Ai să vezi imediat de ce, îi răspunse Greierul-Vorbitor.
– Of, tu, gânganie de o sută de ani! strigă Buratino. Mai mult ca orice pe lume, îmi plac întâmplările grozave. Mâine, în zorii zilei, voi fugi de acasă, mă voi căţăra pe garduri, voi distruge cuiburile păsărilor, îmi voi bate joc de băieţi, voi trage câinii şi pisicile de coadă… şi mă voi gândi încă la multe alte trăsnăi.
– Îmi pare rău de tine, Buratino, Că o să verşi multe lacrimi amare…
– De ce? întrebă din nou Buratino.
– Fiindcă ai un cap prost, de lemn.

Şi, deodată, Buratino se urcă pe scaun, de pe scaun sări pe masă, apucă ciocanul şi-l azvârli în capul Greierului-Vorbitor.
Greierul bătrân şi înţelept oftă din greu. Mişcă mustăţile, se ascunse după vatră şi plecă apoi pentru totdeauna din acea cameră.

Buratino, deşi uşuratic, nu se pierde. Karlo îi face haine din hârtie colorată şi îi cumpără abecedar.

După discuţia cu Greierul-Vorbitor. în odăiţa de sub scară se aşternu urâtul. Ziua se scurgea încet şi stomacul lui Buratino era în suferinţă, închise ochii şi văzu deodată o găină friptă pe tavă. Când ridică însă pleoapele, găina dispăruse cu tavă cu tot. Închise ochii din nou, şi de data aceasta văzu o farfurie cu griş şi cu dulceaţă de zmeură.
Când îi deschise, farfuria cu griş şi dulceaţă de zmeură nu mai era nicăieri.

Buratino pricepu atunci că îi este foame.
Fugi repede spre vatră şi băgă nasul în apa ce fierbea într-un ceaun. Dar nasul lung al lui Buratino străpunse ceaunul, pentru că, după cum ştiţi, şi vatra, şi focul, şi hornul, şi ceaunul erau numai desene făcute de bietul Karlo pe o bucată de pânză veche.
Buratino scoase nasul şi privi prin gaură; după pânză, pe perete, era ceva asemănător cu o uşiţă, dar totul era aşa de acoperit cu păienjeniş, încât nu se putea desluşi nimic.

Buratino începu să caute prin toate colţurile dacă nu află pe undeva măcar o fărâmitură de pâine sau vreun os de găină ros chiar mai înainte de pisică.
Dar nimic, nimic nu avea bietul Karlo pentru cina de seară.
Deodată, văzu în coşul cu talaş, un ou de găină. Îl apucă imediat, îl puse pe prichiciul ferestrei şi… dă-i cu nasul: toc, toc, până ce găuri coaja.
Înăuntrul oului se auzi un glas:
– Mulţumesc, omuleţ de lemn.
Din coaja spartă ieşi un pui acoperit cu puf şi fără coadă, cu ochii nespus de veseli.
– La revedere! Mama-Cloşcă de mult mă aşteaptă în curte…
Şi puiul sări afară; ia-l de unde nu-i…
– Vai, vai, strigă Buratino, mi-e foame!…
Ziua era pe sfârşite. În odăiţă pătrunse amurgul. Buratino şedea lânga focul desenat şi, de foame, sughiţa încetişor.
Deodată, văzu că sub scară, din podea, se arată un cap mare. Un animal cenuşiu, cu labe scurte, ieşi în urma capului şi începu să adulmece.
Fără grabă, se apropie de coşul cu talaş, se vârî acolo, mirosind şi răscolind supărăcios resturile de lemn. Probabil că animalul căuta oul pe care îl spărsese Buratino.
Pe urmă, ieşi din coş şi se apropie de Buratino. Îl mirosi, învârtind nasul negru cu câte patru fire lungi de fiecare parte.
Buratino însă nu mirosea a mâncare şi animalul trecu mai departe, târând coada lungă şi subţire după el.

Cum puteai să rezişti şi să nu-l tragi de coadă? Şi Buratino îl apucă imediat.
Animalul era un guzgan bătrân şi rău, cu numele de Şuşara. De spaimă, acesta se repezi ca o umbră sub scară, trăgând şi pe Buratino; văzând însă că el nu este decât un băieţandru de lemn, se întoarse şi, cu o furie nebună, se năpusti asupra lui, ca să-i frângă gâtul.

De data aceasta se sperie şi Buratino; el lăsă coada rece a guzganului şi sări pe scaun. Guzganul, după el. De pe scaun, sări pe prichici. Guzganul, după el. De pe prichici, o zbughi prin cameră, drept pe masă. Guzganul, după el… Şi aici, pe masă, îl apucă pe Buratino de gât, îl răsturnă, ţinându-l în dinţi; sări apoi pe podea şi începu să-l târâie sub scara subsolului.
– Papa Karlo! reuşi să ţipe Buratino.
– Sunt aici! răspunse un glas tare. Uşa se deschise şi papa Karlo intră. Scoase gheata de lemn din picior şi-o azvârli după guzgan.
Suşara scăpă din gură băieţelul de lemn, scrâşni din dinţi şi dispăru.

– Iată până unde duce răsfăţarea! mormăi papa Karlo, ridicând pe Buratino de pe jos.
Se uită dacă a rămas neatins, îl puse apoi pe genunchi, scoase din buzunar o ceapă şi o curăţă.
– Poftim, mănâncă!…
Buratino băgă dinţii lui flămânzi în ceapă şi o mâncă, făcând mare zgomot. După aceasta, începu să se frece cu capul de obrazul păros al lui papa Karlo.
-Voi fi cuminte, cuminţel, papa Karlo… Greierul-Vorbitul mi-a spus să mă duc la şcoală.
– Frumos te-a sfătuit, micuţul meu.
– Papa Karlo, dar eu sunt gol-goluţ şi de lemn, iar la şcoala băieţii vor râde de mine.

– Aşa e, spuse Karlo, scărpinându-şi obrazul neras. Ai dreptatete, micuţule…

Aprinse apoi lampa, luă un foarfece, clei şi resturi de hârtie colorată. Croi şi îi lipi o hăinuţă din hârtie maro şi pantalonaşi de un verde aprins. Ii făcu şi pantofii dintr-o bucată dr piele verde, şi o bonetă cu moţ, dintr-un ciorap vechi.
Şi ce frumos l-a îmbrăcat pe Buratino!…
– Să le porţi sănătos!
– Papa Karlo, spuse Buratino, dar cum mă voi duce eu la şcoală fără abecedar?
– Ai dreptate, micuţule…

Papa Karlo îşi scarpină ceafa, îşi puse pe el singura lui haină, şi aceea foarte veche, şi plecă de acasă.
Se întoarse apoi repede, dar fără haină. În mână ţinea o carte cu litere mari şi cu poze foarte atrăgătoare.
– Iată abecedarul pentru tine. Apucă-te de învăţătură!
– Papa Karlo, dar unde ţi-e haina?
– Am vândut-o… Nu-i nimic, mă pot lipsi… Numai tu să fii sănătos.

Buratino îşi băgă nasul în mâinile calde şi bune ale lui papa Karlo şi spuse:
– Voi creşte mare, voi învăţa mult şi îţi voi cumpăra o mie de haine noi.

În această primă seară a vieţii lui, Buratino dorea mai mult ca orice să fie cuminte, aşa cum îl povăţuise Greierul-Vorbitor.

Buratino îşi vinde abecedarul şi cumpără bilete la teatrul de păpuşi.

Dis-de-dimineaţă, Buratino îşi puse abecedarul în servietă şi, săltând într-un picior, fugi la şcoală.
Pe drum, nu se uită nici la dulciurile ce erau expuse în vitrină: prăjituri cu miere şi mac, pateuri dulci şi caramele în formă de cocoşi, înşirate pe un beţişor… Nu se uită nici la băieţii ce înălţau zmeul…
Bazilio, un motan cu dungi, trecea aşa de încet strada, încât îl puteai apuca de coadă. Dar Buratino renunţă şi la aceasta.
Cu cât se apropia de şcoală, cu atât mai tare se auzea muzica veselă de pe malul Mării Mediterane.

– Fi-fi-fi, ţipa flautul.
– La-la-la-la, cânta vioara.
– Dzin-dzin, făceau farfuriile de aramă.
– Bum! bătea toba. Ca să ajungi la şcoală, trebuia s-o iei spre dreapta, iar muzica se auzea din stânga. Buratino începu să se poticnească, dar picioarele se întoarseră singure spre mare, unde se auzea:
– Fi-fi-fiiiiii…
– Dzin-la-la, dzin-la-la…
– Bum…
„Şcoala rămâne pe loc” îşi spuse Buratino. „Numai să mă uit puţin, să ascult o clipă şi apoi fug la şcoală”. Fugi din răsputeri spre mare. Acolo, văzu o baracă ce avea pereţii din pânză şi era împodobită cu steguleţe de toate culorile, ce fluturau în bătaia vântului mare.
Deasupra barăcii cântau patru muzicanţi.
Jos, o mătuşă grasă şi zâmbitoare vindea bilete. Lângă intrare se afla o mulţime de oameni: băieţi şi fete, vânzători de limonadă, copilaşi cu doicele lor, pompieri…si toţi citeau un afiş mare.
Buratino ajunge la teatru de păpuşi. Îşi vinde abecedarul ca să poată cumpătra bilet. Se aşază la spectacol pe rândul întâi şi este recunoscut de Arlechin. Buratino ajuge la Karabas-Barabas, stăpânul teatrului de păpuşi,care era cât pe ce să-l arunce în foc. Dar până la urmă îl lasă să plece şi îi dă şi cinci monede de aur.

In drum spre casă, Buratino se întâlneşte cu doi cerşetori: motanul Bazilio şi vulpea Alisa.

În zorii zilei, Buratino numără banii; avea atâtea monede de aur câte degete la o mână. Strânse apoi banii în pumn şi, sărind într-un picior, fugi spre casă, cântând pe drum:
„Am să cumpăr pentru papa Karlo o haină nouă, mai multe prăjituri cu mac şi mulţi cocoşei de zahăr pe beţişor”.
Baraca teatrului de păpuşi dispăru, împreună cu steguleţele-i multicolore şi, deodată, Buratino văzu doi cerşetori ce păşeau abătuţi pe strada prăfuită; erau vulpea Alisa, care şchiopăta pe trei picioare, şi motanul orb, Bazilio.
Acesta însă nu era motanul pe care Buratino îl întâlnise ieri, ci un altul, dar tot Bazilio îl chema şi avea tot blană tărcată. Buratino voia să treacă neobservat, dar vulpea Alisa îi spuse cu glas dulce:
– Bună ziua, bunul meu Buratino. Unde te grăbeşti aşa?
– Acasă, la papa Karlo. Vulpea oftă şi mai linguşitor:
– Nu se ştie dacă îl vei mai găsi în viaţă pe bietul Karlo; îi era tare rău, din cauza foamei şi a frigului…
– Dar tu ai văzut astea?…
… şi Buratino desfăcu pumnul, arătând cele cinci monede de aur.

Văzând banii, vulpea întinse laba spre ei, iar motanul deschise, deodată, larg ochii săi orbi, ce începură să strălucească întocmai ca două felinare verzi. Buratino nu observase nimic.
-Bunule, drăguţule Buratino, ce vrei să faci cu aceşti bani?
– Vreau să cumpăr o haină pentru papa Karlo. Şi apoi, un abecedar nou…
– Abecedar, of, of, spuse vulpea Alisa, clătinând din cap; învăţătura nu te duce spre bine… Uită-te la mine; am îvăţat, am învăţat, şi iată că am rămas cu trei picioare.
– Abecedar!… mormăi motanul Bazilio, muşcându-şi supărat mustăţile. Din cauza acestei învăţături blestemate am rămas eu fără ochi.

În drum, pe o creangă uscată, stătea o cioară bătrână. Ascultă, ascultă, şi apoi cârâi: Mint, mint!…
Motanul Bazilio sări, dădu cioara jos, smulgându-i jumătate din coadă; abia scăpă, biata de ea… Şi din nou se prefăcu orb.
– Dar ce aveţi cu dânsa? Pentru ce aţi lovit-o, motan Bazilio?… întrebă mirat Buralino.
– Eu nu văd, răspunse motanul, şi mi s-a părut că… e un câine în copac.

Mergând apoi toţi trei pe drumul prăfuit, Vulpea zise:
– Deşteptule şi bunule Buratino, ai vrea tu ca banii să ţi se înmulţească de zeci de ori?
– Sigur că vreau! Dar cum vine asta?
– Nimic mai simplu. Mergi cu noi.
– Unde?
– În Ţara Proştilor. Buratino se gândi un pic.
– Nu, mai bine merg, chiar acum, acasă.
– Poftim, du-te, că doar nu te luăm cu sila, spuse vulpea; cu atât mai rău pentru tine.
– Cu atât mai rău pentru tine, mormăi şi motanul.
– Tu eşti propriul tău duşman, spuse vulpea.
– Tu singur îţi faci rău, mormăi motanul.
– Alfel, banii de aur s-ar fi transformat într-un morman de bani.
Buratino se opri şi deschise ochii…
-Minţi!

Vulpea se aşeză pe coadă şi îşi linse buzele.
– Am să-ţi explic acuşi. In Ţara Proştilor este un câmp minunat, ce se numeşte „Câmpul Minunilor”… Pe acest câmp, sapi o gropiţă şi spui de trei ori: „Kreks, feks, peks”, pui în gropiţă o monedă de aur, o acoperi cu pământ, o presari cu sare, uzi bine şi te duci la culcare. Dimineaţa, din gropiţă creşte un copac mititel şi, pe el, în loc de frunze, nişte monede de aur. Înţelegi? Buratino săltă de emoţie:
– Minţi!
– Hai să plecăm, Bazilio, spuse vulpea, întorcând nasul supărată, nu ne crede, şi nici nu e nevoie…
– Nu. nu, strigă Buratino, cred, cred!… Să mergem mai repede în Ţara Proştilor!…

Cei trei pornesc spre Ţara Proştilor. În drum seopresc la un han. Vulpea şi motanul se ospătează pe săturate. Dimineaţa pleacă înainte ca Buratino să se scoale. Acesta este nevoit să plătească costul mesei îmbelşugate. Pleacă după cei doi. O pasăre de noapte îl avertizează că va fi păcălit, dar Buratino nu ascultă.

Buratino este atacat de hoţi

La marginea cerului apăru o lumină verzuie; răsărea luna. Înainte, se vedea o pădure neagră.

Buratino mări pasul. Cineva din spate îl urmărea.
Atunci începu să fugă. Necunoscutul porni şi el în pas alergător.
Se întoarse şi privi înapoi.
Doi indivizi îl urmăreau, purtând pe cap câte un sac cu găuri tăiate pentru ochi.

Unul, mai mic dc statură, avea cuţit în mână; celălalt, mai înalt, ţinea un pistol, a cărui ţeava îl îngrozea.
– Vai! Vai!! ţipă Buratino; şi, ca un iepure, fugi spre padurea cea neagră.
– Stai, stai! strigară hoţii.Buratino, deşi speriat ca de moarte, se gândi la un lucru: băgă în gură cele patru monede de aur şi părăsi drumul, îndreptându-se spre desişul pădurii. Dar aici, cei doi hoţi îl prinseră.

-Punga sau viaţa! Buratino, neînţelegând parcă ce vor de la el, sufla plin de năduf pe nas. Hoţii îl scuturară de gât, unul îl ameninţă pistolul, iar celălalt îl căută prin buzunare.
– Unde sunt banii? urlă cel înalt.
– Banii, şiretule, şuieră cel mic.
– Bucăţi te fac!
– Am să-ţi mănânc capul!

Auzind toate acestea, Buratino începu să tremure de frică aşa de tare, încât monedele de aur începură a-i suna în gură.
– Uite unde a pus el banii! urlară hoţii. În gură…! Unul îl apucă pe Buratino de picioare, altul de cap şi începură să-l arunce în sus. Dar el strângea dinţii cât putea mai tare.
Ridicându-l cu picioarele în sus, tâlharii îl pocniră cu capul de pământ . Dar lui nu-i păsa nici de asta.
Atunci tâlharul cel mic încercă să-i descleşteze dinţii cu un cuţit mare. Şi era gata, gata, să-i deschidă… Buratino însă se smuci şi îi muşcă mâna cu toată puterea. Atunci, el văzu că nu e o mână obişnuită, ci o labă de motan. Tâlharul urla sălbatic. Buratino îi scăpă din mâini, aruncându-se ca o şopârlă spre desiş, se băgă înăuntru, zdrenţuindu-şi pantalonaşii şi hăinuţa, apoi trecu desişul şi fugi cât putu mai repede.

La marginea pădurii, hoţii îl ajunseră din nou. El sări, se apucă de o creangă ce se clătina şi se urcă în copac. Hoţii, după el. Dar îi deranjau sacii pe care îi aveau pe cap. Urcându-se sus de tot, tocmai în vârful copacului, Buratino îşi făcu vânt şi sări în alt copac; hoţii, după el…
Amândoi însă săriră prost şi căzură la pământ. Până să se ridice şi să-şi îndrepte spinarea, Buratino alunecă de pe copac şi începu să fugă, mişcând picioarele cu atâta iuţeală, că de-abia i se mai vedeau. Din cauza lunii, toţi copacii aveau umbra lungă. Pădurea întreagă parcă era brăzdată de dungi… Buratino, când dispărea în umbră, când apărea cu boneţica lui albă în lumina lunii.

Aşa ajunse până la un lac. Peste apa ce lucea ca oglinda, luna atârna întocmai ca la teatrul de păpuşi. Buratino se aruncă spre dreapta, şi era lunecos; la stânga, tot aşa… In urmă, auzi însă din nou un foşnet de vreascuri.
– Ţine-l, ţine-l!…
Hoţii se apropiară în fugă, săltându-se pe vârful picioarelor în iarba verde, ca să-l vadă pe Buratino.
-Iată-l!
Puţin îi mai rămăsese să nu se arunce în apă. In acelaşi moment însă, el văzu o lebădă în apropierea malului, ce părea că doarme, cu capul sub aripă.
Se aruncă în lac, se cufundă o dată şi apucă lebăda de gheare.
– Ga-ga, gâgâi lebăda, trezindu-se; ce fel de glume proaste sunt astea? Lasă-mi picioarele în pace!

În timp ce hoţii erau cât pe ce să o apuce de picioare , care se vedeau din apă, lebăda deschise aripile-i mari şi zbură maiestuos peste lac. Pe malul celălalt, Buralino, care dăduse drumul la picioarele lebedei, căzu jos şi apoi fugi prin stufăriş drept spre luna de pe deal.

Hoţii îl spânzură pe Buratino de un stejar.

De oboseală, Buratino abia îşi mai mişca picioarele, ca o muscă, toamna, pe fereastră. Deodată, printre crengile nucului, văzu o poieniţă frumoasă şi, în mijlocul ei, o căsuţă mică, luminată de lună.

Căsuţa avea patru ferestre, iar pe obloane erau desenate soarele, luna şi stelele.
În jur creşteau flori mari, superbe. Aleile erau presărate cu nisip curat. Din fântână, apa ţâşnea în sus, iar jos, sălta o minge.

Buratino sui în patru labe pe scările căsuţei. Bătu la uşă. In căsuţă era linişte. Bătu din nou, mai tare, ca şi cum ar fi vrut să trezească pe cineva dintr-un somn adânc.
În acest timp, hoţii ieşiseră iarăşi din pădure. Trecuseră lacul înot şi apa curgea şiroaie de pe ei. Văzând pe Buratino, hoţul cel mic începu să urle urât, ca un motan, iar cel mai înalt, ca o vulpe.

Buratino începu să bată în uşă cu mâinile şi picioarele.
– Ajutor, ajutor, oameni buni!… La fereastră, apăru o fetiţă drăguţă, cu părul creţ, cu năsucul frumos şi cârn. Era cu ochii închişi.
– Fetiţo, deschide uşa, că mă urmăresc tâlharii!
– Vai, ce prost eşti! spuse fetiţa, deschizând gura ei frumoasă într-un căscat. Mi-e somn, nu pot să deschid ochii.
Şi ridicând mâinile, se întinse somnoroasă şi dispăru de la fereastră.

De disperare, Buratino căzu cu nasul în nisip şi se prefăcu a fi mort.
Hop şi tâlharii!

– Aşa, acum nu mai scapi din mâna noastră!
E greu să vă închipuiţi ce au făcut, ca să-l determine pe Buratino să deschidă gura… Dacă în timpul urmăririi n-ar fi pierdut cuţitul şi pistolul, am fi putut termina chiar acum povestea bietului Buratino…
În sfârşit, tâlharii se hotărâră să-l spânzure cu capul în jos. Îi legară picioarele cu o sfoară, iar sfoara, de creanga unui stejar; şi acum, Buratino stătea spânzurat cu capul în jos…Cei doi îţi întinseră cozile ude, se aşezară sub stejar şi erau gata să aştepte până când Buratino avea să le dea monedele din gură…

În zorii zilei , se ridică un vânt, iar frunzele de stejar foşniră. Buratino se clătină ca un lemn. Tâlharii se plictisiră să mai stea pe cozile lor ude…
– Rămâi aşa până diseară, spuseră ei cu glas sinistru.
Şi plecară să caute vreun han.