Poți fi de ajutor la urmatoarele teme
În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet.
Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.
Mijeşte de ziuă. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoară, dunga de lumină a zorilor; întâi e ca o dâră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă care-şi înalţă o margine tot mai sus, prelingându-se pe cer, ca sorbită de-o putere a văzduhului. Pe urmă, oglinda aburită de până acum pare că răsfrânge un foc depărtat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţă parcă, şi lumina începe să se cearnă peste pământ, uşoară, ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se văd dealurile, mai încoace câmpul, aproape satul şi, chiar în faţă, îşi desface stâlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se înfioară; cocoşul răsuflă fericit, apoi îşi udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Lumina încremeneşte o clipă.
Cocoşul îşi caută cu ochii tovarăşele, le zăreşte, şi în gândul lui le judecă pe toate. La stânga, ici, doarme Sura, nadoleanca; băbătia, tot lângă el, şi numai lângă el; a scos cinci rânduri de pui până acum, şi mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tânără, dar tot o poamă: amândouă gâlcevitoare foc. În dreapta, la rând, pe crengi deosebite: Roşcata, Bogheta şi Cucuieta; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urmă. Cel puţin Berca, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro şi-l lăsă în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puţin mai răsărită decât un ou şi cu un cucui mai mare decât ea întreagă; îi place cum merge înfiptă, cu capul ţanţoş, tremurându-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foşnet uşor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireată, întinse gâtul şi, pe când celelalte visau încă, ştrengăriţă, îl săruta de „bună dimineaţa”.
Şi-n aceeaşi vreme, într-o scăpărare orbitoare, din fundul zării, cele dintâi două raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiţi. Cocoşul îşi înfoie penele şi rămase aşa, minunat, în faţa răsăritului care ardea în pară. Peste câteva clipe, privi spre găinile care dormeau şi zise Puicei: „Ce frumuseţe dumnezeiască, dragă! Şi proastele astea dorm.” Apoi plănui o ghiduşie: făcu Puicii cu ochiul, dându-i să înţeleagă că le-o pregăteşte el. Se ridică în picioare, bătu din pinteni, îşi fâlfâi aripile ca două steaguri şi, întinzându-şi gâtul — cu gândul într-adins să le facă să tresară, buimace, din somn —, trâmbiţă din guşă, voiniceşte:
— Cu-cu-ri-guuu!…
Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.
Mijeşte de ziuă. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoară, dunga de lumină a zorilor; întâi e ca o dâră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă care-şi înalţă o margine tot mai sus, prelingându-se pe cer, ca sorbită de-o putere a văzduhului. Pe urmă, oglinda aburită de până acum pare că răsfrânge un foc depărtat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţă parcă, şi lumina începe să se cearnă peste pământ, uşoară, ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se văd dealurile, mai încoace câmpul, aproape satul şi, chiar în faţă, îşi desface stâlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se înfioară; cocoşul răsuflă fericit, apoi îşi udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Lumina încremeneşte o clipă.
Cocoşul îşi caută cu ochii tovarăşele, le zăreşte, şi în gândul lui le judecă pe toate. La stânga, ici, doarme Sura, nadoleanca; băbătia, tot lângă el, şi numai lângă el; a scos cinci rânduri de pui până acum, şi mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tânără, dar tot o poamă: amândouă gâlcevitoare foc. În dreapta, la rând, pe crengi deosebite: Roşcata, Bogheta şi Cucuieta; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urmă. Cel puţin Berca, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro şi-l lăsă în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puţin mai răsărită decât un ou şi cu un cucui mai mare decât ea întreagă; îi place cum merge înfiptă, cu capul ţanţoş, tremurându-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foşnet uşor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireată, întinse gâtul şi, pe când celelalte visau încă, ştrengăriţă, îl săruta de „bună dimineaţa”.
Şi-n aceeaşi vreme, într-o scăpărare orbitoare, din fundul zării, cele dintâi două raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiţi. Cocoşul îşi înfoie penele şi rămase aşa, minunat, în faţa răsăritului care ardea în pară. Peste câteva clipe, privi spre găinile care dormeau şi zise Puicei: „Ce frumuseţe dumnezeiască, dragă! Şi proastele astea dorm.” Apoi plănui o ghiduşie: făcu Puicii cu ochiul, dându-i să înţeleagă că le-o pregăteşte el. Se ridică în picioare, bătu din pinteni, îşi fâlfâi aripile ca două steaguri şi, întinzându-şi gâtul — cu gândul într-adins să le facă să tresară, buimace, din somn —, trâmbiţă din guşă, voiniceşte:
— Cu-cu-ri-guuu!…
tare
Si eu la fel 😀
georgehaita@yahoo.com
Tare!Este o minunatie!TREBUIE SA O CITITI !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! O RECOMAND
Eu cred ca e povestea
frumos
vestea buna e ca am citit
vestea proasta este ca am uitat
e frumoasa
Frumoasa o am sa o povestesc la scoala sunt clasa a 4-a ,dar cam scurta sa recunoastem acum !!!:)))
Foarte frumoasa povestea! Cocosul este personificat astfel incat sa para ca traieste emotiile unui om.
Foarte interesant!…
eu sunt stranepoata lui emil garleanu
MIE MIA PLACUT SICER
Foarte frumoasa povestea, mai ales ca este scurta.
descrierea cocosului poet va roggg
Super povestea dar plictisitoare
Te saturi sa o citești pune un like