Atunci când apar cete mari de rechini care îi atacă, delfinii mai multor cârduri (două sau chiar trei) se unesc între ei, pentru ca astfel să se poată apăra mai bine şi mai sigur, ca după trecerea pericolului să se despartă exact cum fuseseră înainte.
După observaţiile făcute se pare că fiecare exemplar din grup are o anume îndatorire faţă de ceilalţi, trebuind să se îngrijească de apărare, de căutarea hranei etc, atunci când este cazul. Rolul de conducător revine întotdeauna masculului cel mai bătrîn, iar ceilalţi delfini ascultă cu străşnicie de el.
Delfinii devin adulţi după mai mulţi ani, în funcţie de dimensiunile speciei, în general 3—4 ani la speciile mici şi ceva mai mult la cele mari, vârstă la care are loc şi reproducerea.
Femelele nasc de regulă un singur pui, rareori doi, cel din urmă caz întâlnindu-se mai mult la speciile de delfini mici.
Interesant este faptul că înainte de naştere cu 8 -10 zile femela «gravidă» execută tot felul de mişcări de îndoire a corpului, ce amintesc exerciţiile de gimnastică.
Naşterea are loc în apă, iar puiul apare cu coada înainte şi doar în rare cazuri, cu capul. Când are loc «evenimentul» ceilalţi delfini din cârd devin oarecum agitaţi, se învârt necontenit în jurul femelei ce trebuie să nască, gata să-i dea primul ajutor în caz de nevoie. Se cunosc cazuri când femele extenuate datorită naşterilor anormale nu mai aveau forţa necesară să se menţină deasupra apei, ceea ce ar fi dus la înec. În aceste situaţii au intervenit delfinii din jur care le-au săltat la suprafaţa apei, înlesnindu-le respiraţia. Astfel femelele şi-au revenit câte puţin, iar în cele din urmă s-au făcut bine numai datorită intervenţiei delfinilor din cârd, care le-au salvat viaţa.
De asemenea delfinii au mare grijă de noul născut, ridicându-1 şi pe acesta la suprafaţa apei pentru a-i uşura respiraţia. Afară de ajutorul direct dat femelelor şi puilor, delfinii din cârd sunt foarte atenţi în jur şi sunt gata oricînd pentru o eventuală luptă cu rechinii ce ar apărea, atraşi de mirosul sângelui scurs în apă în timpul naşterii.
In primele zile după naştere puiul nu se desparte de mamă. Ea are grijă să-1 hrănească, făcând laptele să curgă în gura lui prin contractarea muşchilor mameloanelor. Tot în acest timp, pe lângă ei înoată o femelă bătrână, cu mai
multă experienţă, care are grijă să-i ajute de câte ori este nevoie. În acest fel puiului i se asigură cele mai bune condiţii de trai, ca şi o bună pază împotriva poftei nemiloase a rechinilor, ce au o deosebită slăbiciune pentru gustul cărnii lor.
Datorită laptelui foarte hrănitor al delfinilor-mamă, ce conţine peste 40% grăsimi, puiul creşte văzînd cu ochii. El se obişnuieşte repede cu viaţa şi obiceiurile părinţilor şi înoată foarte aproape de mamă, lateral sau deasupra, în dreptul înotătoarei dorsale, în acest fel curentul de apă format de înotul delfinului-mamă ajutîndu-l să înainteze mult mai uşor.
Se întîmplă uneori ca puii mai zburdalnici să se îndepărteze de mamă sau să se vâre printre ceilalţi delfini mai bătrâni. Este un act de indisciplină nepermis şi dacă nu revine imediat ce i se cere, puiul îşi primeşte negreşit pedeapsa. Este certat cu clămpănituri, când greşeala nu a fost prea mare, sau vârât şi ţinut la fund dacă a depăşit mult limitele permise. Cu timpul, mama devine mai înţelegătoare şi-şi lasă puiul să se îndepărteze, câte puţin, pentru a face cunoştinţă singur cu cele din jur, în aşa fel încât odată cu sfârşitul perioadei de alăptare acesta să poată deveni independent. În această perioadă puiul învaţă semnalele confraţilor, pentru a se înţelege cu ei, învaţă cum să descopere prada sau duşmanul, ca atunci când va fi singur să ştie cum să se descurce.
Un delfin poate trai pana la 40 de ani. Nu de puţine ori se întîmplă ca în cârduri, unul din delfini să se îmbolnăvească sau să fie rănit şi să nu poată înota la suprafaţă, fiind expus înecului. în această situaţie ceilalţi delfini, fie la cererea «lansată» de bolnav, fie din proprie iniţiativă, îi sar în ajutor, ridicându-l deasupra apei.
Desigur ajutorul dat de delfini confraţilor nu este întâmplător. El se datoreşte unui reflex de într-ajutorare foarte bine dezvoltat, ceea ce face ca uneori, chiar după moartea unuia dintre ei, ceilalţi să-l mai ţină deasupra apei, încercând să-l salveze.
De asemenea s-a observat, în unele împrejurări, că delfinii dintr-o specie dădeau ajutor unui delfin din altă specie. Multe din observaţiile cu privire la ridicarea unor exemplare deasupra apei nu au fost înţelese de oameni decât după ce delfinii au fost ţinuţi în delfinarii sau oceanarii, putând fi urmăriţi moment cu moment. Astfel s-au văzut cazuri când delfinii-mamă încercau să-şi ajute puiul, ţinându-l în gură sau pe spinare şi ridicându-l deasupra apei chiar când acesta intrase în putrefacţie.
Un alt studiu, efectuat în 2005, a demonstrat faptul că delfinii sunt capabili să înveţe în grup să folosească unelte. O femelă-delfin, a fost observată de cercetători în timp ce îşi învăţa fiica cum să desfacă nişte bureţi de mare şi să îi folosească pentru a se proteja în timp ce cercetează fundul oceanului. Delfinii folosesc bureţii ca pe „un fel de mănuşi”, atunci când caută hrană. Unii cercetători afirmă chiar că delfinii şi-ar „prepara” hrana.
1 comentariu