Niciodată Circul Struţki n-a avut un program mai bogat. Gimnaşti şi echilibrişti. Cai şi elefanţi. Maimuţe şi lei. Pantere şi câini. Acrobaţi şi clovni. Toţi s-au întrecut în dibăcie şi în curaj, în răbdare şi în dispreţ de moarte, ca să lase o amintire neştearsă. […]
De după perdeaua de catifea vişinie se ivise Fram.
Cu laba mai ţinea încă o parte din perdeaua ridicată.
Se opri să privească sala, miile de capete, miile de ochi din loji, din staluri şi din galerii.
Dădu drumul perdelei jos.
Înainta pînă în mijlocul arenei. Salută ca întotdeauna.
— Fram!
— Bravo, Fram!
— Trăiască Fram!
— Ura! Bravo, Fram! Ura!
Fram stătea în mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaş şi neclintit. Tot aşa stau fraţii lui din ţara zăpezilor veşnice, pe insulele de gheaţă plutitoare, când se înalţă să privească la alţi urşi albi, care se depărtează pe alte insule plutitoare.
Stătea şi se uita în gol. Mai făcu un pas.
Îşi trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi şters o urmă care-i păinjenea privirea.
Aplauzele s-au potolit. Acum toţi aşteptau.
Înţelegeau că Fram pregăteşte ceva nou. Fără îndoială, un număr mai greu decât toate. Altă dată începea mai repede. Cerea el să se facă tăcere. Acum părea mirat de această tăcere.
— Mofturi! Priveşte la el câte nazuri mai face! glăsui piţigăiat una din cele două cucoane.
Petruş abia se stăpâni, frământându-se pe loc şi muşcându-şi buzele.
Fetiţa cu ochi albaştri le fulgeră şi ea cu privirea, dar nu rosti nimic. Simţea pe umăr mâna bunicului…
Alături de Fram se afla o platformă învelită cu postav alb. Acolo se urca el să se joace cu greutăţile, să facă echilibristică într-o prăjină, să prindă în gură portocale aruncate de public.
Acum se aşeză pe marginea platformei, aşa cum se aşază un om pe gânduri. Îşi prinse capul în labele de dinainte. Era într-adevăr ca un om care nu-şi aminteşte ceva, a pierdut ceva, e deznădăjduit de ceva,
— Îşi bate joc de noi, dragă! se supără cucoana cea mai ascuţită. Uite pentru ce plătim bani! Ca să-şi bată joc un dobitoc de noi…
Mâna bunicului apăsa uşor umărul fetiţei cu părul cârlionţat sub cuşmuliţa albă. Simţise, prin haină, cum se frământă şi cum e gata să-şi apere pe Fram al ei.
Dar Fram era într-adevăr de neînţeles în această seară. Părea că a uitat unde se află. Părea că a uitat ce aşteaptă lumea de la dânsul.
A uitat că îl privesc două mii de oameni, două mii de perechi de ochi!
— Fram! îl încuraja un glas. Ursul alb ridică ochii…
„A, da! parcă spunea privirea lui. Aveţi dreptate! Sunt Fram şi trebuie să vă înveselesc!…"
Cu labele făcu semn de neputinţă în lături. Duse dreapta la frunte; apoi la inimă; din nou la frunte şi din nou la inimă. Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea…
Adineauri, când a ridicat perdeaua de catifea vişinie, încă tot mai credea că totul are să fie ca înainte. Mulţimea, copiii, aplauzele i-au dat această amăgire.
Acum din nou a uitat tot. […]
Dar directorul circului se ţinu de cuvânt. Tipări afişe. Dădu reprezentaţii în folosul lui Fram. Deschise lista de subscripţie. Adună destui bani ca să-i mai rămînă şi în pungă. Apoi scrise scrisori şi bătu telegrame. După două săptămîni primi răspuns mulţumitor.
Se afla undeva, într-un port străin, o mare întreprindere care plătea vânători în toate ungherele pământului să prindă animale şi păsări, reptile şi tot soiul de vietăţi pentru circuri, menajerii şi grădini zoologice. Directorul întreprinderii se oferea să-1 trimită pe Fram în patria urşilor albi.
Pleacă o corabie cu excursionişti în ţinuturile polare. Pe corabie aveau să pornească şi doi vânători încercaţi ca să aducă nişte pui de urşi tineri, pentru circurile, menajeriile şi grădinile zoologice din Europa.
Aşa că Fram putea să se bucure de voiaj aproape gratuit.
Vestea se răspîndi şi făcu vâlvă în circ.
În ziua plecării au trecut cu toţii, clovni şi gimnaşti, acrobaţi şi călăreţi, să-şi ia rămas bun de la ursul polar.
Unii îl dezmierdau. Alţii i-au adus fructele care-i plac, bomboane şi sirop.
Cel mai de la urmă a rămas lângă el August cel prost.
De data asta nu mai avea nasul de gogoşar şi părul cărămiziu din perucă, aşa cum îl zbârlea, ca să stârnească râsul galeriei.
Era dimineaţa. Încă nu sosise ceasul reprezentaţiei. August cel prost deci nu-şi îmbrăcase încă hainele de paiaţă şi nu-şi spoise mutra.
Se afla acum un om ca toţi oamenii, îmbrăcat în haine sărăcăcioase. Cu obrazul ostenit şi cu ochii trişti.
Căci aşa arăta August cel prost în viaţa lui cea adevărată, după ce-şi lepăda fracul cu coadă care spânzura şi ghetele mai lungi decât schiurile, peruca roşcată şi nasul caraghios.
Era un clovn bătrân, bolnav, care trăia singur şi care ştia că are să-şi sfârşească bătrîneţile într-un spital sau într-un azil.
Ca şi Fram, se simţea ostenit.
Ar fi voit şi el să scape de viaţa aceasta de paiaţă, de salturi mortale şi de strâmbături, care fac mulţimea să râdă. Dar pentru el nu se afla nicio scăpare. Trebuia să râdă, să se schimonosească la spectatori, să primească lovituri cu latul scândurii în cap, palme şi picioare în spate, fiindcă numai cu acest preţ îşi câştiga pâinea cea amară de toate zilele. Altfel s-ar fi pomenit aruncat fără îndurare pe drumuri de directorul circului, mai crud decît fiarele de după gratii.
Acum clovnul bătrân şi bolnav venise să-şi ia rămas bun de la Fram, ursul polar.
Şapte ani cutreieraseră împreună oraş după oraş, ţară după ţară, o dată cu circul. Au fost răsplătiţi cu aplauze, s-au bucurat de simpatia mulţimii. Iar acum viaţa îi despărţea.
Fusese mai blândă şi mai miloasă cu ursul. Îl elibera. Era mai vitregă şi neomenoasă cu omul. Îl ţinea legat aici, pentru o bucată de pâine, până la moarte.
August cel prost intră în cuşca lui Fram.
Ursul îl privi cu ochii blînzi şi buni. Prietenia lor era veche. S-ar fi zis că ursul înţelege şi el cu ce preţ, în multe seri, paiaţa se silea să fie veselă ca-să desfete mulţimea.
— Aşadar, pleci? întrebă August cel prost, trecându-şi mâna prin părul lui Fram.
Ursul nu ştia să răspundă.
De altfel nici nu ştia că pleacă. Nu ştia ce bucurie îi pregătise fostul vînător de urşi.
Se mirase că toţi au trecut pe la el, că l-au dezmierdat, că i-au împărţit daruri. Dar nu înţelegea rostul acestor dovezi de dragoste. Simţea că se pune la cale ceva nou şi neobişnuit. Mişcarea oamenilor îi trecuse şi lui un neastâmpăr în vine. Priceperea lui se oprise însă aici.
— Aşadar, pleci? îşi repetă întrebarea August cel prost. Te invidiez, prietene Fram!… Are să-mi fie urât. Circul are să rămână gol fără tine. Erai un urs de ispravă. Mai de ispravă decât o fiară lacomă cu chip de om, ca directorul nostru!… .
Paiaţa îşi îngropa obrazul bătrân şi zbârcit în blana ursului alb. Fram îl atinse uşor, prietenos, cu laba. Parcă înţelegea că îl munceşte o durere.
Omul se smuci deodată de lângă animal. Simţea că îl podidesc lacrimile. Nu voia să-1 vadă alţi oameni. Să vadă acest spectacol caraghios: August cel prost plângând!
Se smuci, deschise uşa cu zăbrele şi fugi făcând un semn în urmă cu mâna, peste umăr:
— Drum bun, Fram! Drum bun, Fram! […]
Viscolul chiuia, rostogolind trâmbele de zăpadă măruntă, icnea în pereţii de gheaţă, în stânci, în sloiuri, gemea şi urla de-a lungul pustietăţilor albe. Nu se cunoştea cer de pămînt, gheţuri de ape.
Şi această năprasnică dezlănţuire dura de ceasuri, şi de ceasuri, şi de ceasuri.
Se mai afla oare undeva un cer limpede?
Se mai afla undeva oare o casă caldă, cu o gură de sobă, unde copiii întind mâinile subţiri să se dogorească la pâlpâirea flăcărilor?
Mai erau oare undeva oameni care se plâng de căldură, asudă şi îşi fac vânt cu batista?
Spăimântătoarea urgie a viscolului părea că a măturat tot. Că a îngropat tot. Stăpânea acum numai chiotul uraganului alb, vânturând nămeţii dintr-un capăt la celălalt. Peste insule, peste banchiză, peste ochiuri de apă, vijelia trecea vâjâind.
Doi oameni se târâseră de-a buşilea sub un perete de sloi.
Credeau că au găsit adăpost. Dar adăpostul era amăgitor. Viscolul clădea troiene peste dânşii. Şi oamenii luptau să-şi libereze răsuflarea. Scoteau capul din zăpadă. Iar atunci îi izbea în ochi, în gură, în obraz, pulberea măruntă şi usturătoare, ca sticla pisată.
Şi îngheţul îi cuprindea încetul cu încetul.
— Egon, tu mai simţi mâinile?
— Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mâinile, nici picioarele…
Ca să-şi audă glasul, erau nevoiţi să strige. Şi sforţarea strigătului însemna acum o înfricoşătoare suferinţă pentru puterile lor istovite.
— Loveşte, Egon! Loveşte mereu din palme. Mişcă degetele. Numai aşa nu se opreşte sângele!… Dacă s-ar opri, s-a sfârşit cu noi!…
Celălalt gemu.
Un timp au tăcut amândoi.
S-a auzit iarăşi numai chiotul bezmetic al viscolului; vântul izbind în stânca de gheaţă, praful de zăpadă învolburându-se în şuier.
— Egon… Asculţi, Egon? Mă gândesc că mă aşteaptă acasă doi copii. N-am să-i mai văd niciodată. Niciodată… Măria împlineşte doi ani. Peste o săptămână împlineşte doi ani… Are să uite cuvântul tată. Asculţi, Egon? Are să uite cuvântul tată…
In învelişul lui de troian, Egon încercă să vorbească. Dar viscolul îi astupă gura. Închise ochii.
De ce-ar mai vorbi? Ce poate să mai spună?
Avea şi el o fetiţă care îl aştepta acasă. Poate acum se încălzeşte la gura sobei. Poate întreabă: „Oare ce face tata?…" Poate ia lecţie la pian… Fetiţa lui e mai mare. A împlinit şapte ani. Merge la şcoală. Fotografia ei se află între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte să aştepte moartea, fiindcă altă scăpare nu mai este, nu mai poate veni de nicăieri, de la nimeni.
De-o săptămînă, de când sloiul s-a deschis pe neaşteptate sub picioarele lor, tot ce-a urmat le pregătea parcă dinadins moartea aceasta. S-a deschis sloiul ca la un semn al puterilor rele. A înghiţit săniile, câinii, puştile şi cartuşele, sacii de blană pentru dormit, sacii de hrană… Toate s-au prăbuşit în adâncul verde al apei. Şi în aceeaşi clipă s-a şi închis capacui la loc; iar ei au rămas deodată singuri, cu straiele subţiri, fără arme, pe banchiza pustie.
Mai întâi s-au privit cu spaimă. Au măsurat depărtările, cerul, soarele sus. Pe urmă le-a venit curajul la loc, fiindcă nu erau din cei care se lasă pradă morţii fără luptă.
— E cale de patruzeci şi opt de ore până la ţărm, la coliba noastră! a spus Otto. Atât am făcut mergând în voie. Dacă pornim chiar acum şi dacă nu ne oprim nici un ceas, încă n-avem de ce ne pierde nădejdea. O să rămână o intâmplare ca oricare alta şi o să avem ce povesti. Gândeşte-te câte a îndurat Nansen şi prin câte a trecut el, fără să piardă nădejdea o clipă! Cerul e senin. Patruzeci şi opt de ore fără mâncare, fără somn, cred că nu te sperie nici pe tine, Egon… Nu e aşa? Am trăit noi împrejurări mai grele.
Erau doi prieteni buni şi vechi cei doi vânători de urşi albi. […] I-a ajuns furtuna zăpezii din urmă. Într-un ceas nu s-a mai cunoscut cer de pământ. Nu mai vedeau înaintea ochilor. Se împiedicau, cădeau, se ridicau orbiţi de pulberea sticloasă şi îngheţată. Au prins de veste că, în loc să meargă înainte, rătăceau drumul. S-au pitulat după un adăpost. De atunci urgia n-a mai contenit.
Ceasuri şi ceasuri au trecut, cu acelaşi chiot în urechi, cu aceleaşi valuri usturătoare, izbite în obraz. Iar acum nu-şi mai simt mâinile, nici picioarele, nu se mai p’bt mişca, îi cuprinde îngheţul, moartea înspăimîntătoare care preface trupul în sloi.
O clipă urgia s-a potolit. Vîntul a stat. A mai trecut o suflare.
Şi deodată cerul s-a înseninat, limpede, cu soarele înclinat spre apus.
Amindoi ascultau. Au ridicat capetele. Adică au început să le ridice. Dar muşchii nu se mai supuneau. Capetele au căzut îndărăt. Era prea târziu. Istoviţi de foame, sleiţi de ger, nu se mai puteau clinti din culcuşul lor de zăpadă.
— O cheamă Măria… Are să uite cuvîntul tată!… începu să aiureze Otto. Apoi rămase cu ochii sticloşi, căscaţi spre cerul sticlos. . Egon era culcat pe-o coastă. El nu vedea cerul. Vedea întinderea gheţoasă a insulei, măturată de zăpadă, acolo unde la capătul celălalt se afla coliba lor, cu învelişul cald, cu hrană şi cu aparatul de radio, care nu mai are pentru cine culege chemările depărtate ale lumii, din văzduh. Privea, iar lacrimile îi îngheţau în gene.
Atunci înaintea ochilor i se ivi o arătare. O arătare de delir.
Un urs alb. Un urs alb apropiindu-se. Dar în loc să se apropie ca toţi urşii albi, în patru labe, ursul acesta al delirului înainta în salturi, în tumbe, salutând, răsucindu-se în paşi de vals, lipind călcâiele, defilând…
Egon, vânătorul, închise ochii.
Ştia acum că, fără îndoială, s-a apropiat clipa morţii, de vreme ce ochii lui încep să vadă asemenea amăgitoare năluciri. Închise ochii aşteptând moartea degeraţilor, care îngheaţă sângele inimii, după ce le-a înşelat mintea cu arătări nebuneşti.
Lacrimile abia apucau să se rostogolească din gene şi se prefăceau în boabe îngheţate. Copila lui… Poate cânta acum la pian lecţia ei, fără nicio grijă… Poate se uita la albumul de fotografii; la chipul din perete. Întreabă: „Mamico, oare tăticu’ are să-mi aducă puiul de urs pe care mi 1-a făgăduit la plecare?… Spune, mămico! De ce plângi?…"
Egon simţi că se cufundă în somnul cel mare şi negru, de unde nu se mai întoarce nimeni.
Dar un bot cald, o răsuflare fierbinte, îi atinse obrazul.
Ursul îl împingea, mirat de nemişcarea omului. Îl împingea, îi lingea obrazul, nările, ochii. Se trăgea îndărăt, aşteptând. Nu înţelegea de ce stau oamenii aceştia încremeniţi, de ce n-au glas, de ce nu ridică mâinile, de ce nu se deşteaptă din somn.
Fram nu înţelegea aceasta.
Le cunoscuse mirosul de departe. Mirosul lui, care îl înşela altă dată, care nu mai prindea lămurit apropierea fiarelor sălbatice, îi vestise din depărtare că se află oameni pe aici, oameni din lumea cea de dincolo de gheţuri. Alergase într-un suflet. Îi primea la el acasă, cu semnele lui de prietenie, cu tumbe vesele, cu salturi şi salutul care le place lor. Şi acum îi găsea neclintiţi.
Făcu trei paşi îndărăt.
Salută:
— Haide! Pe mine nu mă păcăliţi cu una, cu două!
Recunoscuse, întins jos, pe vânătorul care-1 întovărăşise altădată până la insula pustie, îi dăduse libertatea şi-i purtase de grijă să-i ascundă provizii în cămara din stîncă. Îşi arăta bucuria întâlnirii în felul său. Cu tumbe şi salturile lui.
Egon deschise ochii. Îşi adună toate puterile şi glăsui:
— Otto! E Fram, Fram… Mă auzi? Fram, de la Circul Struţki. Celălalt aiura:
— O cheamă Măria!… N-are să mai spună nimănui cuvântul tată. Are să uite cuvântul tată…
El nu mai auzea nimic. Privea cu ochii goi în cerul gol.
Atunci, abia atunci, cu judecata lui învăţată de la oameni, Fram înţelese! Şi nu stătu mult la îndoială. Mătură zăpada cu labele, îngrămădi oamenii alături, se culcă peste ei să-i încălzească, aşa cum îl învăţase dresorul odată, în tinereţea lui, să joace într-o pantomimă de la Circul Struţki. Oamenii erau atât de desprinşi de lumea aceasta şi atit de sleiţi de puteri, încât nu încercau să priceapă ce se întâmplă cu dânşii. Un urs alb. Un urs sălbatic. Chiar un urs care a fost odată la circ, dar s-a sălbăticit. Ce puteau aştepta de la dânsul?
Până acum ani şi ani de zile vânaseră urşi albi. Venise ceasul să cadă şi ei, fără arme, fără putere, vânat în ghearele unui urs alb. Dar de ce nu începuse să le sfarme ţeasta cu dinţii, ca focilor şi morselor? De ce întârzie? Mai repede! Să se sfârşească odată cu chinul acesta!…
Unul aiura:
— O cheamă Măria… împlineşte doi ani… N-are să mai spună niciodată… niciodată cuvântul tată…
Celălalt repeta în neştire:
— E Fram… L-am cunoscut bine… E Fram, cu tumbele lui. Hai! Mai repede, Fram!… Muşcă… Sfârşeşte!… Ai milă, Fram, şi termină odată!…
Pe urmă, glasurile lor s-au stins înăbuşite. Din delir au trecut în somn. Un somn ciudat. Cald. Poate aşa e somnul morţii? Aşa se spune că e moartea prin îngheţ. Degeră mîinile, degeră picioarele, se încetinează sângele sleit, iar muribunzii se visează la căldură, simt dogoarea în obraz, în piept, în ochi.
Aşa a fost şi somnul lor. Visul lor… Nu mai sfârşea… Când au deschis ochii, o blană grea, dar fierbinte le apăsa piepturile. Au încercat să mişte întâi o mână, pe urmă un picior. Mâna se supunea. Piciorul se supunea.
— Egon!
– Otto!
Erau glasurile lor. Îşi auzeau, îşi recunoşteau glasurile lor. Nu era moartea. Nu era somnul cel mai mare şi negru, cu visul morţilor de ger.
Învelitoarea de blană, de deasupra, dădu semne de viaţă. Se ridică singură. Îi dezgheţase o plapumă vie.
Fram sări în patru labe, pe urmă în două. Salută cu palma la tâmplă.
Cei doi vânători, deşteptaţi din morţi, se înălţară în capul oaselor. Priveau unul la altul; priveau la urs.
— Dă-mi pipa, Otto! Toată istoria aceasta mă face să cred c-am visat. Numai o pipă are să mă convingă de-s viu ori mort!…
Egon se pipăia, într-adevăr, să se încredinţeze dacă era viu ori mort. Nimic îngheţat. Mâinile mişcau, picioarele la fel. Ce nemărginită plăcere să simţi degetele trosnind! Iar ursul de circ aştepta cu laba la tâmplă.
— E Fram! Nu-ţi spuneam eu că e Fram?…
Vânătorul sări în picioare. Se clătină de foame. Se rezemă de stânca de gheaţă şi merse împleticindu-se până la ursul alb.
Nu putea spune gândurile întregi, aşa cum creşteau în creierul lui istovit. Rostea numai:
— Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Ceea ce ai făcut tu, Fram!… Şi, cu obrazul ascuns în blana ursului, începu să plângă. Otto se ridicase şi el.
Erau acum doi oameni, doi vânători de urşi, sprijinindu-se fără putere, la pieptul unui urs.
Fram îi îndepărtă încet cu labele. El era deprins cu oamenii tari şi mai mândri. Pe urmă parcă mai înţelegea că nu era timp acum de bocete. Undeva, aproape, avea o peşteră cu proviziile lui. Vânat căpătat de la alţi urşi, cu tumbe şi salturi, aşa cum îşi cîştiga el prânzul şi cina, alungând pe ceilalţi urşi când se ivea cu salturile lui mortale.
Îi tari într-acolo.
— Ce facem? întrebă Otto.
— Vezi bine… Semnele lui au ele vreun rost. Eu aş pune rămăşag că ne cheamă la masă… Nu m-ar mira deloc!
Şi nu s-au mirat deloc.
Ospăţul lui Fram era modest. Un singur fel. Carne de focă. Aşa cum era lista lui de bucate.
Vânătorii s-au îndestulat. Au prins putere. Au început să privească îngrijoraţi spre apus, unde soarele se apropia de linia zării. Începea amurgul polar.
Ultima săptămână când se mai încumeta o corabie să călătorească pe oceanul pustiu.
Pe amîndoi îi cuprinse o frică. Dacă a sosit cumva corabia lor? Dacă a
plecat ?
Nu mai era timp de pierdut. Cu două bucăţi de carne îngheţată în spinare s-au îndreptat spre capătul insulei.
— Numai de n-am da peste vreun urs alb!… Fără arme, nimic nu s-ar mai alege de noi!
Vorbise Otto.
Dar Egon arătă spre Fram, care mergea lângă dînşii, legănându-se în patru labe, ca un câine uriaş:
— Cât timp avem tovarăşul acesta cu noi, nu văd nicio primejdie! Sunt sigur că are el vreun ac şi pentru cojocul fraţilor săi… Nu e aşa, Fram?…
Auzindu-şi numele, Fram se ridică în două labe, salută, ca un soldat care spune: „La ordin!", apoi se lăsă mai departe în patru labe şi continuă drumul alături.
Nu putea vorbi. Dar ar fi voit să arate că pentru fraţii lui are un ac de cojoc mai cruţător şi mai fără primejdie decât gloanţele din armele omeneşti.
Au mers şaizeci de ore, în loc de patruzeci şi opt. Au mers cu opriri şi odihne, după cât se simţeau de istoviţi.
Corabia nu sosise, îi aştepta coliba lor de lemn, cu paturi călduroase, cu aparatul de radio. Îi aşteptau în cuşcă şi cei trei pui de urs. Scânceau flămînzi.
Fram înconjură de câteva ori cuşca. Mormăi. Privi la oameni, privi la uşă. Apoi trase încet zăvorul!… Puii nu îndrăzneau să iasă afară. Îi trase Fram de ceafă, unul câte unul. Îi împinse cu piciorul în spate, să-şi vadă de drum.
Cei doi vânători priveau cu mâinile în buzunare, cu pipele în colţul gurii.
— Aş putea să jur că ursul acesta are o judecată omenească! rosti Egon. îl vezi ? Nu mă miră că ştie să deschidă un zăvor. Aceasta a învăţat-o de la circul lui, printre oameni… Mă miră însă cum de i-a trecut prin cap să-şi elibereze puii din neamul lui…
— Când vom povesti întâmplarea asta, lumea are să râdă şi are să spună că nu ne-am lăsat de palavre vânătoresti. Tu ce părere ai, Fram, prietene Fram?…
Fram mormăi. Dacă ar fi ştiut să vorbească, ar fi povestit că mai cunoaşte el undeva, într-un trib eschimos, un copil care a păţit la fel şi, fără îndoială, că s-a pomenit cu faima de cel mai mare mincinos, înainte încă de a deveni mare vînător. Mormăi. Se uită cu înţeles spre coliba unde se afla înăuntru cutia minunată care cânta.
— Ne roagă să dăm drumul la radio! începu să râdă Egon. Acesta e ursul cel mai amator de muzică din câţi am văzut eu în viaţă!…
Intră în cabană şi răsuci resortul.
Din ţările de departe a înviat armonia culeasă prin văzduhuri. Cu botul pe labe, Fram asculta cu ochii închişi. Nu muzica îi plăcea lui. Ci amintirile pe care le deştepta această muzică. Oraşele de departe, înviind cu soarele cald de acolo, cu luminile lor multe, cu străzile şi grădinile lor. Copiii întinzînd cornetul cu bomboane ca să-1 împartă Fram cu alţii; mâinile sfioase abia îndrăznind să-i atingă blana cu o dezmierdare uşoară. Băieţaşul cu ochi sclipitori şi cu nasul cam cârn, în seara unei reprezentaţii de adio, dintr-un asemenea oraş de departe…
Corabia sosi cu semne de mare grabă. Ancorase în larg şi trimise două bărci să încarce blănurile vânătorilor. Fram privea şi înţelegea. În ochii lui se lăsase ca o umbră de întristare.
Oamenii priveau la el şi nu înţelegeau.
— Îmi pare rău să-1 lăsăm aci! vorbi Egon. Parcă m-aş despărţi de un prieten.
— Dar e făcut pentru viaţa de aci! Aceasta e soarta lui. Adu-ţi aminte că, atunci când l-ai adus, îl trimisese Circul Struţki tocmai fiindcă tânjea după locurile lui de aci, de la el, de-acasă…
Amândoi vânătorii intraseră în colibă să verifice dacă n-au mai uitat ceva. Când au ieşit, Fram se făcuse nevăzut. L-au căutat. L-au strigat.
— Păcat! Ar fi trebuit să ne luăm rămas bun de la el… Ai văzut cum se mirau toţi marinarii?
Egon se urcă pe un vîrf de stâncă să privească. De acolo, de sus, se vedeau şi cele două bărci oprite lângă ţărm.
— Priveşte! rosti vânătorul cu uimire. Te mirai unde e Fram? El e gata îmbarcat, Ne-a luat-o înainte!
Într-adevăr, Fram se urcase în barcă. Stătea cu spatele întors spre insulă, în jurul lui, marinarii încercau să-1 alunge. Dar Fram stătea neclintit, una cu barca.
— Aşadar… începu Otto.
— Aşadar — sfârşi Egon — îl luăm cu noi! E dorinţa lui. N-o spune, dar o arată destul de lămurit.
Amândoi vânătorii au coborât ţărmul de stâncă. Lopeţile erau gata să despice apa, spre corabia din larg.
Egon a pus palma pe umărul ursului alb, întreblnd:
— Iubite Fram, aşadar te întorci în lumea noastră, pentru totdeauna? Atunci de ce nu-ţi iei rămas bun de la locurile acestea acoperite de gheţuri? Bagă de seamă, a doua oară nu mai fac un drum, ca să te duc îndărăt!…
Ca şi cum ar fi înţeles întrebările, ca şi cum i-ar fi dat de gândit, Fram a întors ochii încet şi s-a uitat îndelung la locurile pe care le părăsea. Apoi se răsuci în barcă şi rămase cu privirea aţintită înainte, spre lumea cea de departe, de dincolo de gheţuri şi de ape.
— Hai!… rostiră vâslaşii, îndemnandu-se. Dă-i drumul! Înainte!…
e frumoasa
zici ca de anul 80-_-
Oricum e plictisitoare si nu as vrea sami pierd timpul cu astfel de lucruri care nici n-au sens….Sora mea e clasa a VIII-a si are ceva cu mai mult tupeu sa citeasca asa ceva
Da a fost frumoasa
nu e toata
Da a fost foarte drăguță
A si spus că sunt fragmente
Nu mi a placut
Eu am parerea ca Fram era destept, ambitios…
Eu am plans si am ras alaturi de Fram ursul…
ESTE DEOSEBITA
SI CE ESTE INTERESANT ESTE FELUL CUM FRAM STIE SA IASA CU BINE DIN ORI CE IMPREJURARE
Adevatat 😏
Este foarte frumoasa!!!!!!!!!Dar eu trebuire sa o povestesc.Deci?????
imi place
Poate cineva să îmi povestească ora întâmplare imaginara prezentata intru fragment al lecturi ? (adică atunci când frământat visează le oferă întâmplare imaginara)
e foarte tare!
Nici macar nu poti lucra ex
Are dreptate
Nu e toata …
E mult de citit dar mie lane sa citesc
este prea luga dar frumoasa o sa i-o dau sa citeasca si copilului meu:*** va pwp
e scurta mia luat 5minute so citesc
e foarte urata si am cartea cu clovnul si e cu un clovn
ba aveti si voi rebdare?
O sami fie de folos mersi