Din oraşul liniştit Mayenfield, o cărare umbroasă duce spre poalele munţilor care străjuiesc mica vale. Apoi poteca o ia deodată în sus, în timp ce mirosul pătrunzător de plante de munte este purtat de vânt.
Într-o dimineaţă însorită de iunie, o tânără suedeză mergea pe această cărare, ducând o fetiţă de mână. În ciuda soarelui de iunie, copila purta două rochiţe, una peste alta, iar pe deasupra un şal gros, roşu. Deşi gros îmbrăcată şi purtând încălţări grele, micuţa suia cu repeziciune pe potecă.
După o oră de mers, au ajuns la un sat mic ce se găsea între vale şi Muntele Alm. Dar tânăra nu se opri până când, la un moment dat, auzi vocea unei femei care stătea în cadrul unei uşi:
– Aşteaptă o clipă, Dete! Dacă mergi mai departe, merg şi eu cu tine.
Auzind acestea Dete se opri. Imediat micuţa se aşeză pe pământ.
– Esti obosită, Heidi? întrebă Dete.
– Nu, mi-e cald doar, răspunse copila.
– Nu contează, spuse Dete. Vom ajunge într-o oră.
Atunci, femeia care o strigase pe Dete se apropie de ele.
– Unde duci fetiţa, Dete? întrebă ea. Ea este fata surorii tale – orfana – nu-i asa?
– Da, Barbel, răspunse Dete. O duc la Unchiul Alm. Va locui cu el.
– Cum?! se miră Barbel. Va locui cu Unchiul Alm? Este imposibil, Dete. Bătrânul te va trimite înapoi mai repede decât ai venit, asta ţi-o spun sigur.
– Ah, nu, nu o să facă aşa ceva, răspunse Dete. Până la urmă, este bunicul ei şi trebuie să facă şi el ceva pentru ea. Eu am avut grijă de Heidi încă de când au murit părinţii ei, dar acum nu pot să-mi pierd situaţia socială bună pe care o am la Frankfort de dragul unui copil. Să aibă el grijă de fetiţă acum!
– Ar fi foarte bine dacă el ar fi un om bun, spuse Barbel. Dar eu n-aş vrea să fiu deloc în locul ei. Bătrânul acela ursuz nu vorbeşte cu nimeni. Când coboară aici, în vale – o dată pe an – cu sprâncenele acelea stufoase şi barba aceea încâlcită, toată lumea fuge din calea lui!
– Şi ce dacă, el este bunicul ei, insistă Dete.
– Spune-mi, insistă Barbel, chiar este bătrânul atât de fioros precum se spune?
– Nu ştiu dacă a fost întotdeauna aşa, răspunse Dete. Eu nu am decât douăzeci şi şase de ani, iar el abia a împlinit şaptezeci, dar nu l-am văzut altfel. Totuşi cred că pot să-ţi spun câteva cuvinte despre el.
Dete se uită după Heidi dar nu o văzu nicăieri.
– Uite-o, arătă Barbel, urcă muntele cu Peter Păstorul. Va avea el grijă de fetiţă în locul tău.
– Nu trebuie să-şi dea prea multă osteneală, răspunse Dete. Nu e chiar atât de proastă pentru cei cinci ani ai săi şi ăsta e un lucru bun pentru ea fiindcă că îl va a-juta pe bătrân, care nu are nimic pe lumea asta decât două capre şi căsuţa sa.
– Dar au fost timpuri când o ducea mai bine, nu-i asa? întrebă Barbel.
– Da, cred că da! Tatăl lui i-a lăsat cea mai frumoasă fermă din Domelsch. Dar el nu a avut grijă de pământul şi de banii pe care îi avea. Când a pierdut tot, a dispărut. Apoi, după cincisprezece ani, s-a întors în Dorfli si a locuit acolo cu băiatul lui, Tobias. Tobias a fost un copil bun, toată lumea l-a plăcut. Dar bătrânul era tot timpul suspicios şi neprietenos. Noi întotdeauna i-am spus «Unchiul» pentru că îi suntem rude. Apoi, după ce a plecat să trăiască sus pe Muntele Alm, i-am spus «Unchiul Alm».
– Dar ce s-a întâmplat cu Tobias? întrebă Barbel.
– Tobias s-a căsătorit cu sora mea, Adelheid, spuse Dete. Dar a fost, săracul de el, omorât doi ani mai târziu. Adelheid s-a îmbolnăvit de durere şi, după câteva săptămâni de la moartea lui, a murit şi ea. Apoi lumea a început să spună că toate ce se întâmplaseră, erau o judecată a păcatelor făptuite de bătrân. Aceste vorbe l-au înrăit şi mai mult şi, într-un târziu, s-a urcat pe Muntele Alm, unde a rămas de atunci până în ziua de azi. Mama mea şi cu mine am avut grijă de copilul lui Adelheid. Dar acum că a murit şi mama, iar mie mi s-a oferit această poziţie bună în societate, eu vreau să profit de ea.
– Şi ai de gând să o laşi pe fetiţă cu Unchiul Alm? Cum te poţi îndura, Dete? întrebă Barbel.
– Ce vrei să spui? întrebă Dete nervoasă. Eu mi-am făcut datoria fată de ea.
Deodată întrebă:
– Cât de departe mergi tu, Barbel? Suntem la jumătatea drumului către Alm.
– Eu mă opresc aici. Vreau să vorbesc cu mama lui Peter. Ea toarce lână pentru mine în timpul iernii. Aşa că îţi spun la revedere acum, Dete.
Dete îşi îmbrăţişa prietena şi o urmări cum se îndreptă spre o căsuţă mică marcată de trecerea anilor. Aceea era casa lui Peter Păstorul, un băieţaş de unsprezece ani. În fiecare dimineaţă, Peter mergea la Dorfli să adune caprele. Le ducea apoi în munţi unde să ronţăie iarba scurtă până la apusul soarelui. Iar când se lăsa soarele, Peter îşi aducea mica turmă înapoi în sat.
Peter locuia cu mama si cu bunica lui care era oarbă – tatăl lui murise – dar le vedea foarte rar. În fiecare zi pleca în zori. Iar seara abia avea timp să mănânce o bucată de pâine şi să bea nişte lapte înainte de a se băga în pat şi de a dormi buştean.
Pentru că nu îi vedea nicăieri de copii, Dete mai urcă alţi câţiva paşi pe munte şi se uită din nou îngrijorată în jurul ei.
Intre timp, Peter şi Heidi se întorseseră pe o altă cărare. Heidi, stânjenită de toate hainele, gâfâia obosită. Nu se plânse, dar se uita melancolică la Peter care, cu picioarele goale şi hainele lui sărăcăcioase, se strecura sprinten mai departe.
Deodată Heidi se aşeză pe pământ. Dintr-un singur gest îşi scoase pantofii, şosetele şi şalul gros. Apoi se dezbrăcă de rochie şi o descheie pe cea de dedesubt. Într-o clipită rămase doar în cămăşuţă şi în jupon. Se întinse de plăcere. Apoi îşi împacheta hainele şi alergă după Peter şi caprele lui.
Când a văzut Peter ce făcuse, se încruntă dar nu spuse nimic. Simţindu-se mult mai bine acum, Heidi îl urmă pe Peter până în vârful dealului, unde îi aştepta acum Dete.
Dete aruncă o privire asupra fetiţei şi ţipă:
– Heidi! Ce ai făcut cu rochiţele tale, cu şalul şi cu pantofii tăi?
Fetiţa arătă cu degetul la poalele muntelui şi spuse:
– Acolo!
– Heidi, ce copil rău poţi să fii! exclamă Dete. De ce ai făcut aşa ceva?
– Nu mai aveam nevoie de ele, spuse Heidi simplu.
– Cum?! ţipă Dete. Hei, Peter. Nu mai sta cu mâinile în sân. Du-te repede şi adu hainele!
Peter coborî ca o săgeată. Se întoarse atât de repede încât şi Dete trebui să îl felicite pentru aceasta. Îi dădu chiar şi un bănuţ iar Peter se bucură tare mult.
Trei sferturi de oră mai târziu, au ajuns pe vârful Alm. Acolo, pe o margine de munte, se afla căsuţa Unchiului Alm. Era bătută de vânturi dar era scăldată în acelaşi timp şi de razele soarelui, iar de acolo puteai vedea toată valea. În spatele căsuţei se ridicau, falnici, trei pini. Puţin mai în spate, muntele se ridica îndrăzet spre cer.
Unchiul Alm îsi construise o băncuţă în faţa casei, ca să poată privi valea. Aici, cu pipa între buze, bătrânul stătea liniştit privindu-i pe cei trei care se apropiau.
Heidi fu prima care ajunse în vârf. Se îndreptă spre bătrân, îşi puse mâna micuţă în mâna lui şi spuse:
– Bună ziua, Bunicule!
– Ei? Ce-i asta, întrebă bătrânul cu asprime. Dar după o clipă, dădu mâna cu fetiţa. Privirea-i ascuţită din spatele sprâncenelor stufoase o fixă pe fetiţă. Heidi îi înfruntă privirea.
Dete se apropie de Unchiul Alm.
– Bună ziua, Unchiule, spuse ea pe un ton tăios. Ţi-am adus nepoata. Nu cred că o mai recunoşti pe Heidi – nu ai mai văzut-o de când avea un an.
– Ei şi? răspunse bătrânul încet. Ei bine, ce vrea ea de la mine? Apoi, fără să avertizeze pe nimeni, se întoarse brusc spre Peter.
– Tu să dispari – tu şi cu caprele tale. Şi vezi să le iei şi pe ale mele.
Peter, speriat, dispăru fără să mai scoată un cuvânt.
– Fetiţa trebuie să stea cu tine, îi spuse Dete bătrânului. Eu mi-am făcut datoria faţă de fată timp de patru ani. Acum trebuie să ţi-o faci şi tu pe a ta.
– Humph! mormăi Unchiul Alm. Ochii îi sclipiră ameninţător. Şi dacă începe să plângă şi să miorlăie după tine – aşa fac copiii mici – ce-o să fac atunci?
– Asta este treaba ta, răspunse Dete, dând din umeri. Dar dacă i se întâmplă ceva, vei răspunde pe propria piele. La revedere Heidi! adăugă şi coborî în fugă muntele.
1 comentariu