Domnişoara Rottenmeier are o zi grea
Heidi se trezi a doua zi dis-de-dimineaţă. Nedumerită, încerca să îşi aducă aminte cum de ajunsese să se afle în acel pat alb imens.
Draperii grele erau trase la ferestre. În cameră mai văzu o sofa mare, o măsuţă şi câteva vaze pline cu flori. Deodată, Heidi îşi aduse aminte că se afla la Frankfort.
Sări din pat şi alergă la fereastră. Voia să vadă soarele albastru şi să respire aerul curat de primăvară. Dar draperiile grele din faţa ferestrelor nu îi îngăduiau acest lucru.
Mâinile ei mici nu erau destul de puternice pentru a înlătura draperiile. Dar până la urmă le dădu la o parte, se urcă pe un scaun şi se uită afară. Oriunde se uita nu vedea decât pereţi şi ferestre. Se întristă. Nu va mai vedea niciodată iarba şi nu va mai respira niciodată aerul curat şi proaspăt?
Chiar în acel moment se auzi un ciocănit scurt în uşă.
– Micul dejun este gata, anunţă Tinette aspru.
Heidi se îmbrăcă repede şi o urmă în sufragerie unde Clara o întâmpină cu un surâs prietenos.
Când se sfârşi micul dejun, Domnişoara Rottenmeier îi spuse lui Heidi să meargă cu Clara în bibliotecă şi să îl aştepte pe profesor.
Când cele două copile fură singure, Heidi începu să povestească despre munţii ei pe care îi îndrăgea şi despre Bunicul şi despre Peter şi despre Bunica şi despre capre.
Între timp, Domnul Candidate sosi. Domnişoara Rottenmeier rămase în sufragerie, dar nu după mult timp auzi o buşitură puternică urmată de strigătele lui Sebastian. Alergă către bibliotecă, iar acolo se opri îngrozită. Masa era răsturnată în mijlocul camerei. Din mijlocul teancului de cărţi răvăşite un firicel de cerneală se prelingea pe podea. Heidi nu se vedea nicăieri.
– Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? strigă Domnişoara Rottenmeier. Totul este murdar de cerneală! Ah! Ştiu! Este vina copilului acela îngrozitor din nou!
Profesorul privea dezastrul fără să spună un cuvânt, dar Clara, care se bucura pe ascuns, spuse:
– Da, este vina lui Heidi, dar nu a vrut să o facă şi nu trebuie pedepsită, Domnişoară Rottenmeier. A auzit câteva trăsuri trecând şi a fugit atât de repede să vadă ce se întâmplă în stradă, încât a agăţat faţa de masă şi a trântit totul pe jos. Nu ştiu de ce era atât de curioasă.
Domnişoara Rottenmeier ieşi din cameră în căutarea lui Heidi. Ea stătea în holul de jos, în pragul uşii, uitându-se în susul şi în josul străzii.
– Ce faci aici? Cum de îndrăzneşti să pleci de la ore aşa? întrebă Domnişoara Rottenmeier.
– Am auzit foşnetul unor pini dar nu îi pot zări nicăieri, spuse Heidi.
– Pini! Despre ce vorbeşti? Vino sus imediat să vezi ce mizerie ai făcut!
Heidi o urmă pe doamna înfuriată pe scări.
-Niciodată, spuse Domnişoara Rottenmeier arătând podeaua bibliotecii, niciodată să nu se mai întâmple aşa ceva.
Nici nu se mai punea problema să mai facă lecţii în acea zi.
După-amiaza, Clara întotdeauna se odihnea două ore. Lui Heidi i se spusese că poate să facă ce vrea. Aşa că, după ce se termină masa de prânz, Heidi se apropie de Sebastian şi îi spuse că vrea să îl roage ceva.
– Ei bine, ce vrei să fac pentru tine, întrebă Sebastian.
– Cum poate deschide cineva fereastra, Sebastian? întrebă ea.
– Simplu, aşa, spuse el şi deschise fereastra de la sufragerie. Apoi aduse o bancă de lemn pe care să stea Heidi. Vrei să vezi ce se întâmplă acolo jos?
Dar după câteva clipe, sărmana Heidi se dădu jos de pe bancă.
– Nu poţi vedea decât o stradă pietruită jos, spuse ea tristă. Unde aş putea merge ca să pot vedea mai mult?
– Cred că trebuie să te urci într-un turn, spuse Sebastian, cum ar fi turla aceea aurită de acolo.
Imediat Heidi ieşi din cameră, coborî scările si iesi afară. Văzu un băiat cu o flaşnetă stând la intersecţie şi ţinându-şi flaşneta la spate.
Heidi se repezi la el şi îl întrebă:
– Ştii cumva unde este biserica cea cu turlă aurită?
– Bineînţeles.
– Atunci, vrei să îmi arăţi şi mie unde este?
– Mai întâi arată-mi ce îmi dai, spuse băiatul.
– Ce vrei? întrebă Heidi.
– Bani.
– Eu nu am, dar are Clara şi îmi va da şi mie câţiva. Câţi vrei?
– Douăzeci de cenţi.
– În regulă. Haide.
Ajunseră la treptele unei biserici vechi. Heidi deja găsise clopoţelul şi sună.
– Trebuie să mă aştepţi aici, spuse ea, pentru că nu ştiu să găsesc drumul înapoi.
În acel moment uşile se deschiseră si apăru un bătrânel îmbrăcat într-o haină lungă şi neagră.
– Vreau să urc în clopotniţă şi să văd priveliştea, spuse Heidi.
– Plecă de aici! veni răspunsul.
Înainte de a se închide uşa, Heidi strigă implorând:
– Oh, vă rog! Vă rog! Numai o singură dată!
Ochii ei negri erau atât de sinceri, încât omul se îmbuna împotriva propriei voinţi.
Agăţându-se de mâna paracliserului, Heidi începu să urce scările înguste ale turnului. Sus, sus până când au ajuns în vârf.
– Iată, am ajuns, spuse însoţitorul ei.
O ridică în braţe astfel încât ea putu să se uite pe fereastra mică. Pentru câteva clipe Heidi se uită pe deasupra acoperişurilor şi a coşurilor caselor.
– Nu am văzut ceea ce speram, spuse Heidi dezamăgită.
– Ei bine, acesta este singurul lucru pe care îl poţi vedea, spuse paracliserul.
El începu să coboare scările cu Heidi după el, până când treptele se lărgiră şi ajunseră în biserică. Acolo se afla un coş în faţa căruia se afla o pisică torcând zgomotos.
– Ia vino aici puţin, spuse bătrânul. Cei mici sunt în coş.
Heidi alergă lângă el. Apoi bătu din palme cu încântare deoarece în coş opt pisicuţe se zbenguiau şi se jucau, zgâriindu-se una pe alta cu lăbuţele lor mici şi firave.
– Vai ce drăguţe sunt! strigă Heidi entuziasmată.
– Ai vrea să iei cu tine una sau două pisicuţe? întrebă paracliserul zâmbind.
Heidi era foarte încântată. Alese două pisicuţe, una albă şi alta maro deschis şi le îndesă în buzunarele sorţuleţului. Apoi paracliserul o conduse pe scări până la uşa bisericii, unde o aştepta băiatul cu flaşneta.
– Şi acum pe unde o luăm ca să ajungem la casa Sesemann? întrebă Heidi.
– Vino cu mine, spuse el şi începu să, alerge. Heidi, cu buzunarele în care se aflau pisicuţele, alerga alături de el. În foarte puţine minute ajunseră acasă.
– În sfârşit, ai apărut! exclamă Sebastian când îi deschise uşa. Intră repede, domnişoară. Domnişoara Rottenmeier este foarte furioasă! Ce te-a făcut să pleci aşa?
Heidi intră în sufragerie şi îşi ocupă locul la masă într-o linişte profundă.
Clara nu scoase un cuvânt. Domnişoara Rottenmeier nici măcar nu îsi ridică privirea. Masa fu srvită fără ca un cuvânt să fie pronunţat. Apoi Domnişoara Rottenmeier îşi şterse buzele, luă o înfăţişare cât mai dură şi începu:
– Adelheid, îţi voi spune mai târziu mai multe. Dar pentru moment, vreau să înţelegi foarte bine că ai fost un copil foarte obraznic. Ai fugit de acasă, fără să ceri permisiunea nimănui, fără să spui nimănui nimic, şi te-ai întors la ora asta; asta înseamnă orbăznicie şi meriţi o pedeapsă.
Miau! fu replica la acest acces de furie. Domnişoara Rottenmeier se înroşi de mânie:
– Ce vrei să spui cu această replică neruşinată, Adelheid! ţipă ea. Ce…
– Dar eu… începu Heidi. Miau! Miau!
– Destul! spuse Domnişoara Rottenmeier, aproape înăbuşindu-se, părăseşte camera imediat!
Heidi se ridică ascultătoare, dar era speriată şi voia să dea o explicaţie.
– Într-adevăr Domnişoară Rottenmeier, eu am vrut doar…
– Miau! Miau! Miau!
– Dar Heidi, strigă Clara luându-i apărarea, dacă vezi că ai supărat-o pe Domnişoara Rottenmeier de ce continui să spui «Miau»?
– Dar nu eu spun – ci pisicuţele, spuse Heidi. Şi spunând acestea scoase la iveală cele două comori.
Dacă ar fi aruncat o bombă pe masă, şi tot nu ar fi obţinut acelaşi efect strălucit.
– Cee! PISICI! ţipă Domnişoara Rottenmeier, ridicându-se repede de pe scaun. Sebastian! Tinette! Luaţi animalele acestea oribile de aici!
Pentru sărmana femeie nu exista un lucru mai terifiant pe pământ decât o pisică. Se repezi în bibliotecă, trântind uşa în urma ei.
Sebastian se prăpădea de râs în spatele uşii din sufragerie. Într-un târziu, încercă să îndeplinească ordinele date de menajera înspăimântată. Dar în sufragerie o găsi pe Clara, luând în poale o pisicuţă, în timp ce Heidi se juca şi ea cu cealaltă.
Sebastian le promise să facă un pat pentru ele şi să le aşeze undeva «unde să nu le vadă Doamna».
În acel moment, uşa biblitecii se deschise încet cu un scârtâit si Domnişoara Rottenmeier întrebă:
– Au fost luate animalele acelea înfiorătoare?
– Da doamnă, spuse Sebastian respectuos. Şi spunând acestea luă pisicuţele şi dispăru.
Domnişoara Rottenmeier era prea epuizată de toate evenimentele pe care le trăise pentru ca să mai reacţineze, aşa că le ordonă fetelor să meargă la culcare. Dar chiar dacă Heidi urma să fie certată, pisicuţele erau acum în siguranţă în casa familiei Sesemann.
Lasa un comentariu