Aveam în scurtă vreme să cunosc această floare mai în amănunt. Pe planeta micului prinţ crescusera dintotdeauna flori ca toate florile, împodobite doar cu o singură cunună de petale, şi care se mulţumeau cu foarte puţin loc, şi care nu supărau pe nimeni. Răsăreau de dimineaţă, printre ierburi şi pe urmă, seara, se stingeau. Aceasta însă încoltise într-o zi dintr-o sămânţă adusă de nu se ştie unde, iar micul prinţ luase foarte îndeaproape seama la creşterea mlădiţei celei noi, care nu se asemuia întru nimic cu celelalte mlădiţe. Se putea să fie un nou soi de baobab! Copăcelul însa, la puţină vreme, se opri din creştere şi prinse-a făuri o floare. Micul prinţ, vazand bobocul uriaş ce se împlinea sub ochii lui, simţea că trebuie să se ivească dinlăuntru o minune de făptură; însa floarea, dornică de a fi cât mai frumoasă nu mai isprăvea, la adăpostul încăperii sale verzi, cu pregătirile. Îşi alegea culorile cu grijă. Se îmbraca pe îndelete, potrivindu-şi petalele una cate una. Nu voia să se infăţişeze mototolită, ca macii. Nu voia să se arate decât în deplina strălucire a frumuseţii sale. Ei, bine, da! era foarte cochetă! Găteala ei cea tainică ţinuse astfel zile şi zile de-a rândul. Şi iată după aceea că, într-o dimineaţă, chiar la răsăritul soarelui, s-a ivit şi dumneaei.
Şi tocmai ea, care atât de mult se trudise, a căscat şi-a zis:
– Vai! abia m-am trezit … Te rog să mă ierţi … N-am apucat nici să mă pieptăn …
Micul prinţ atunci nu-şi mai putu stăpâni admiraţia:
– Cât sunteţi de frumoasă!
– Nu-i aşa? i-a răspuns cu gingaşie floarea. Şi m-am născut odata cu soarele …
Micul prinţ descoperi că floarea aceasta nu prea ştia ce-i modestia, însă era atât de tulburatoare!
– Mi se pare că e ora micului dejun – adăugase ea numaidecât – de-ai avea bunătatea să te gandeşti şi la mine …
Şi micul prinţ, fâstâcit, ducându-se în căutarea unei stropitori de apă proaspătă, ospătase floarea.
Astfel ajunsese ea să-l chinuiască, în curând, cu vanitatea ei niţel bănuitoare. Aşa, de pildă, într-o zi, pe când îi vorbea despre cei patru spini ai săi, i-a spus micului prinţ:
– N-au decât să poftească tigrii, cu ghearele lor!
– Pe planeta mea nu-s tigrii – i-a spus micul prinţ – ş-apoi tigrii nu mănânca iarba.
– Eu nu sunt o iarbă – i-a raspuns cu gingaşie floarea.
– Te rog să mă ierţi …
– N-am nicio frică de tigri, dar mi-e groază de curent. N-ai avea cumva un paravan?
"Groază de curent … nicio pricopseală pentru o plantă – s-a gândit micul prinţ. Floarea aceasta e tare sucită …"
– Să mă acoperi, seara, cu un clopot de sticlă. E foarte frig aici, la dumneata. Eşti rău aşezat. Acolo, de unde vin eu …
Aici însa s-a oprit. Ea venise în chip de sămânţă. Nu avea de unde să ştie cum era pe alte tărâmuri.Ruşinată că se dăduse de gol cu o minciuna urzită atât de stângaci, a tuşit de câteva ori, ca sa arunce vina asupra micului prinţ:
– Şi paravanul …?
– M-aş fi dus să-l caut, dar vorbeai cu mine!
Ea atunci îşi înteţi tusea, pentru ca el să se simtă totuşi cuprins de remuşcări.
Astfel micul prinţ, în ciuda bunăvoinţei şi-a iubirii sale, îşi pierduse curând încrederea în ea. Pusese preţ pe nişte vorbe fără de însemnătate şi ajunsese foarte nefericit.
– Nu trebuia să-mi pun mintea cu ea – mi-a mărturisit el într-o zi. Nu trebuie să-ţi pui niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le priveşti şi să le miroşi. Floarea mea înmiresma planeta, însa eu n-am ştiut să mă bucur de lucrul acesta. Povestea aceea cu ghearele, care m-a necăjit atât de mult, trebuia să mă înduioşeze …
Mi-a mai marturisit:
– N-am fost în stare să pricep nimic pe-atunci! Trebuia să o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta şi mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată! Trebuia ca, dincolo de bietele ei şiretlicuri, să-i presimt duioşia. Florile sunt atât de ciudate! Dar eram prea tânar, ca sa ştiu cum s-o iubesc.
Lasa un comentariu