Poți fi de ajutor la urmatoarele teme
Micul prinţ se urcă pe un munte înalt. Singurii munţi pe care îi cunoscuse vreodată erau cei trei vulcani care îi ajungeau până la genunchi. Şi el se folosea de vulcanul stins ca de un taburet. "De pe un munte înalt ca ăsta, îşi spuse el, voi zări dintr-o dată toată planeta şi toţi oamenii…" Dar nu zări nimic în afară de vârfuri stâncoase bine ascuţite.
– Bună ziua, spuse el la întâmplare.
– Bună ziua… Bună ziua… Bună ziua… îi răspunse ecoul.
– Cine sunteţi voi? întrebă micul prinţ.
– Cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… răspunse ecoul.
– Fiţi prietenii mei, sunt singur, spuse el.
– Sunt singur… sunt singur… sunt singur… răspunse ecoul.
"Ce planetă ciudată! gândi el atunci. E uscată, numai ascuţişuri şi sărată.
– Bună ziua, spuse el la întâmplare.
– Bună ziua… Bună ziua… Bună ziua… îi răspunse ecoul.
– Cine sunteţi voi? întrebă micul prinţ.
– Cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… răspunse ecoul.
– Fiţi prietenii mei, sunt singur, spuse el.
– Sunt singur… sunt singur… sunt singur… răspunse ecoul.
"Ce planetă ciudată! gândi el atunci. E uscată, numai ascuţişuri şi sărată.
Iar oamenilor le lipseşte imaginaţia. Ei repetă ceea ce li se spune. La mine aveam o floare care vorbea întotdeauna prima…"
Lasa un comentariu