I se mai spune «pantera ţinuturilor nordice», datorită apucăturilor sale de feroce carnivor. Zoologii l-au numit Lynx lynx. Este cel mai mare felin din ţara noastră. Atinge 75 cm înălţime, 1,10—1,30 m lungime şi 30—40 kg. Trăieşte doar pe continentul euroasiatic, mai ales în ţările fostei Iugoslavia, in România, Polonia, Peninsula Scandinavă şi unele ţări din fosta U.R.S.S. Mai rar este întâlnit în Elveţia, Peninsula Iberică. În Carpaţi, unde-i ocrotit, este considerat fala munţilor.
Râsul arată ca o pisică mare, cu picioare lungi, coadă scurtă, de parcă e retezată, cap relativ mare şi corp puternic. În urechile-i ascuţite are smocuri de păr, ca nişte pămătufuri. Pe obraji părul îi creşte abundent, ca nişte favoriţi, imprimând feţei un aspect de rînjet; de aici îivine şi numele de «râs». Blana are culoarea ruginie, smălţată cu pete cafeniu-închis; pântecele este mai albicios. Labele îi sunt înarmate cu gheare ascuţite ca acele, pe care le trage în teci, ferindu-le de uzură; le foloseşte doar când atacă prada sau când se caţără prin copaci. În apă înoată destul de bine.
Ca orice felin sălbatic este setos de sânge şi atacă orice vietate ce-i iese în cale: de la şoareci până la ciuta de cerb şi de la pasărea cât de mică până la cocoşul-de-munte. Nimic nu iartă. Au fost cazuri când a atacat vite mari şi chiar omul. Văzul şi auzul, mai dezvoltate decât mirosul, îl ajută să-şi găsească uşor victima.
Ascuns prin pomi, aşteaptă la trecători să-i pice prada. Când se apropie, se aruncă cu iuţeala fulgerului în ceafa ei făcînd sărituri de cîte 6 m. Dacă animalul e mare şi voinic fuge cu el în spate, căutând să-1 zvârle, frecându-se de crengile mărăcinişurilor sau de ramurile joase ale arborilor. Totul este în zadar, pentru că «pantera» şi-a înfipt bine ghearele şi colţii în ceafa lui. Epuizat de alergătură, dar mai ales din cauza sângelui pierdut, animalul cade istovit, pradă agresorului.
Mai întîi fiara îi mănâncă măruntaiele, creierul, şi-i bea sângele. Dacă s-a săturat pleacă, dar se reîntoarce când i se face foame şi consumă şi restul.
Ca urmare a ferocităţii sale şi a pagubelor ce le aduce, râsul a fost vânat pretutindeni, numărul lui împuţinându-se mult. Răspândit în trecut în ţara noastră, din Munţii Banatului până în cei ai Rodnei, râsiul s-a rărit treptat, mai ales după primul război mondial, când — prin vânat şi momeli otrăvite — s-a dus o adevărată campanie împotriva lui. Astfel, în al cincilea deceniu al secolului trcut abia dacă mai existau 500—600 de exemplare. Măsurile severe luate de Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii a stăvilit exterminarea la care fusese sortit, aşa că
«pantera Carpaţilor» a început să-şi refacă treptat efectivul.
Râsul trăieşte mai ales prin pădurile de munte greu accesibile, cu obstacole naturale formate din râpi şi prăpăstii, ori în regiunile stâncoase, înalte de peste 700 m, dar poate fi întâlnit şi mai sus, în zona subalpină. În perioada de reproducere scoate ţipete stridente, ce se aud de la mari depărtări, băgând groaza în animalele mici. La mînie „pantera Carpaţilăr” urlă şi scuipă, iar când e mulţumit toarce ca pisica.
Primăvara femela naşte 2—3 pui într-un culcuş pregătit prin scorburi sau prin crăpăturile stâncilor. Ca şi pisoii, puii râsului deschid ochii la vreo două săptămîni de la naştere. La început cresc încet, sunt jucăuşi, dar până în toamnă ajung aproape de talia părinţilor.
spuneti-mi ce sa fac…sunt ingrozita
spuneti-mi ce sa fac…sunt ingrozita