Tanu, de Elena Farago

Tanu i-un motan cuminte,
Şi-i atât de curat,
C-are voie să se culce
Chiar cu pernele din pat.

Ilenuţa îl iubeşte
Şi se joacă mult cu el,
Astăzi însă-i supărată,
Nu l-a mângâiat de fel!…

“Miau!”… o-mbie din fereastră,
Dar fetiţa stă pe loc:
- Taci, măi Tanule, că mie
Nu-mi mai vine să mă joc!…

- Ce-ai păţit?…
- Nimic, dar mama
Aşa aspru m-a certat!

- I-ai greşit ceva?
- De unde!…
Pentru că nu m-am spălat!…

- Ştii, fetiţa mea cuminte,
Iartă-mă că-ţi spun, dar eu,
Pentru asta, te-aş şi bate
Dac-ai fi copilul meu!