S-a întâmplat însă, că nu după multă vreme, mama sa să cadă la pat răpusă de o boală grea, căreia niciun vraci nu i-a găsit leac, şi bucuriei i-a luat loc tristeţea cea mai adâncă, tătâne-său rămânând să-i ţină loc şi de mamă şi de tată.
Când s-a ridicat de-o şchioapă, văzând că nu mai răzbeşte cu treburile gospodăriei, omul a adus în casă o femeie şi a zis:
– Fata mea, ea o să-ţi fie, de-acum, mamă că, aşa e orânduiala lumii, copiii trebuind să aibă şi mamă şi tată… Tu s-o asculţi şi să nu-i ieşi din cuvânt că nu-ţi vrea răul…
Cum însă, omul pleca la munca ogorului dis-de-dimineaţă şi se întorcea când înnopta, fata rămânea cât e ziulica de mare cu mama sa vitregă, ce o punea să facă toate treburile casei, în timp ce ea trăgea la aghioase trezindu-se doar ca s-o ocărască pentru te miri ce.
Şi asta n-ar fi fost nimic pentru că, şi până atunci trebăluise ţinând casa după puterile ei da’, pe deasupra, când venea bărbatul acasă, îi spunea mereu că e o leneşă fără pereche şi de nu se dă pe brazdă, o să-şi ia lumea în cap.
Tătâne-său n-o credea că, începuse deja să ştie ce-i poate pielea nevestei sale da’, ce să facă bietul om că, de, era trecut de prima tinereţe, şi gândea că, oricum, era nevoie în gospodărie de o mână de femeie coaptă la minte, iar fătucii sale îi trebuia o mamă care s-o înveţe ce şi cum despre treburile muiereşti.
Uneori, când rămânea doar cu copila, o mângâia pe creştet şi îi spunea privind-o cu drag:
– Lasă, fata mea, că o să creşti şi ai să scapi de toate necazurile!
Singura bucurie a fetiţei erau ţângăii de seama ei, cu care nu avea voie însă să se joace decât duminica după ce venea de la biserică.
Şi se zice că, era tare îndrăgită de toţi, întrucât mai întotdeauna îşi rupea de la gură şi ascundea în sân din ceea ce i se dădea să mănânce, pentru a împărţi cu cei mai nevoiaşi decât ea; de sărbători dădea săracilor până şi darurile ce i le aducea tătâne-său pe furiş de prin târguri, şi cu toate că acesta aflase, era tare mulţumit că fata lui are suflet milostiv.
„Lasă, îşi spunea, că o s-o ajute Dumnezeu cândva pentru bunătatea ei!".
Dar şi copila îl iubea tare mult înţelegând că era necăjit din pricina muierii ce-o adusese în casă; îi rabdă toate ocările, dar pe zi ce trecea aceasta devenea parcă şi mai rea nemaiputându-i nimeni intra în voie. Se certase cu toţi vecinii găsind pricini care mai de care fără temei, şi era atât de mândră că gospodăria ei era mai pricopsită decât a altora încât, nu-i mai ajungea nimeni nici cu prăjina la nas, uitând că venise în acea casă săracă lipită pământului şi că, dacă avea ce avea, era pentru că bărbatul ei trudea din greu, aşa cum osteniseră şi ai lui din moşi-strămoşi.
Într-una din zile, chiar în Ajunul sfintelor Sărbători de iarnă, pe când bărbatul său era plecat cu treburi la târg, a văzut-o pe fată cum ascunde în sân un codru de pâine şi atât i-a fost; s-a făcut foc şi pară ocărând-o cum i-a venit la gură şi i-a spus să plece de îndată de la casa ei.
Ce să facă biata copilă?
S-a încotoşmănat cu cojocelul ei miţos, şi-a pus pe cap broboada ce fusese a mamei sale bune, a plecat fără o vorbă cu gândul să-şi caute norocul printre străini.
Spre înserat a dat de o colibă părăsită de ciobanii ce-şi coborâseră turmele la câmpie, şi tare s-a mai bucurat că are unde să se aciuiască peste noapte; şi-a aprins un foc mititel cu niscaiva vreascuri găsite într-un şopron şi când tocmai se gândea unde s-o ia a doua zi, a zărit apropiindu-se un moşneag gârbovit de vreme, ce abia mai mergea sprijinindu-se într-un toiag noduros.
„Ia, uite, că n-o să înnoptez singură!" şi-a zis ea bucuroasă din cale-afară.
— Bună seara, fata moşului! a spus bătrânul. Pot să-mi încălzesc oasele obosite la focul tău?
— Da’ cum să nu, moşule?! Şezi în locul meu că, parcă, bate dogoarea mai tare…
— Ceva de-ale gurii ai? a întrebat moşul după ce s-a dezmorţit cât de cât.
— Doar un codru de pâine, dar ţi l-oi da bucuroasă!
— Da’ tu ce ai mâncat?
— Abia am gătat… a minţit fata văzând cât de costeliv era bătrânul.
Spunând acestea, a scos din trăistuţă codrul de pâine cu care plecase la drum şi i l-a întins moşneagului, ce l-a luat cu mâinile tremurânde de parcă nimic nu mai pusese în gură de o săptămână.
După ce a gătat, şi-a şters mustăţile şi barba de fărâmituri cu dosul palmei şi a întrebat:
– Ce cauţi tu în pustietatea asta? Nu cumva ai fugit de acasă?
– N-am fugit, moşule, ci m-a alungat mama mea vitregă, ce n-are ochi să mă vadă…
– Da’ taică-tău ce-a zis?
– Nu era acasă…
– Şi ce-o să spună când o vedea că nu mai eşti?
– O să fie tare mâhnit că, mă iubeşte mult însă, nu mai aveam trai cu femeia aceea, aşa că m-oi întoarce când o să fiu mare şi îmi voi face un rost…
— Da’ de ce te-a alungat?
— Am ascuns, din pâinea ce mi-a dat-o s-o mănânc, un coltuc pe care voiam să-l dau unui copil sărman…
— Doamne, mare e răbdarea Ta!… Şi zici că nu mai pentru asta te-a alungat?
— De ce aş spune neadevăruri, moşule?
— Ai dreptate! A zis moşul rămânând pe gânduri.
Pasămite, bătrânul o căutase anume auzind de bunătatea ei că, nu era altul decât însuşi Moş Crăciun, ce plecase în lume cu daruri pentru copii, dar voia să vadă cu ochii lui de e adevărat ce se zicea despre acea copilă.
— Ia spune, a întrebat-o el după o vreme, ai unde merge?
— Nu, moşule…
— Ştii unde vrei să ajungi?
— Habar nu am…
— Măcar, îti doreşti ceva anume?
Fata 1-a privit tristă apoi, a spus printre lacrimi:
– Dacă ar fi să fie, n-aş vrea altceva decât ca trăistuţa mea să fie plină cu pâine, moşule…
– Da pentru ce ţi-ar trebui atâta pâine? a vrut să ştie moşneagul.
– Păi, aş putea dărui fiecărui copil sărac câte o bucată ca să nu mai fie flămânzi în lume!
Moşul n-a zis nimic şi după ce au mai tăifăsuit ei o vreme, vorbind ba de una, ba de alta, copila a adormit şi nu s-a mai trezit decât în zori, când focul da să se stingă.
S-a uitat ea în toate părţile dar n-a dat cu ochii de moşneag.
„O fi plecat, sărmanul, să ajungă dis-de-dimineaţă la târg" şi-a zis, dând să-şi ridice trăistuţa şi să-şi vadă de drum.
„Doamne, şi-a spus, văzând că abia poate s-o ridice, ce-o fi în ea, că doar ştiam că e goală?!"
Şi desfăcând-o, se zice, a văzut cu mirare că e plină ochi cu pâini calde de parcă atunci ar fi fost scoase din cuptor.
De atunci, spune povestea, fata a rămas să umble prin lume, dăruind de Crăciun tuturor copiilor sărmani, pâine pe săturate din trăistuţa care nu se goleşte niciodată şi poate, se mai află încă printre noi dar, vine numai noaptea, când toată lumea doarme, ruşinându-se că şi-n zilele noastre mai sunt flămânzi.
Ce fata cuminte!
A fost foart frumos!