Zana si pamanteanul

Într-un sat din Japonia trăia un tânăr voinic şi chipeş, cum nu se mai văzuse până atunci prin părţile locului. Era cel mai harnic  dintre tinerii satului. La lucratul pământului sau la tăiatul lemnelor în pădure era neîntrecut. Pe ce  punea mâna, făcea repede şi bine.

Într-o zi, înainte de revărsatul zorilor, plecă la munte împreună cu alţi săteni pentru a doborî copacii şi a-i stivui în grămezi. Harnic cum era, termină treaba mai repede decât de obicei şi se duse la râu să facă baie. Hotărî să meargă mai în susul râului, acolo unde nu mai fusese niciodată.

Merse cât merse şi dădu de un lac mare, unde numai puţini oameni ai satului ajunseseră doar din întâmplare. Se apropie de mal şi fu surprins să vadă mai multe fete scăldându-se în lac. Fiecare dintre ele era de o frumusete deosebită, aşa cum tânărul nu mai văzuse niciodată. Încântat că le vede, se ascunse după un copac gros de pe malul lacului. Privi cu atenţie în jur şi descoperi mai multe rochii argintii uşoare ca pana, agăţate de crengile copacilor.
Luă una din acele rochii şi se ascunse cu ea undeva, ceva mai departe de mal, aşteptând ca fetele să iasă din lac.

Curând ele ieşiră din apă, îşi puseră rochiile şi dispărură fără urmă. Una, însă, negăsind-o pe a ei, se aşeză la rădăcina unui brad înalt, după un tufiş, şi începu să plângă. Tânărul, care urmărise totul de la distanţă, văzu cum frumoasa fată se îneacă în lacrimi. Veni la ea şi o întrebă:

– Ce s-a întâmplat? De ce plângi?

– Eu sunt o zână, îi spuse ea, continuând să plângă. în timp ce făceam baie, mi-a dispărut rochia. Fără ea nu mă mai pot întoarce la surorile mele, sus, deasupra norilor, în împărăţia zânelor! îi explică fata printre sughiţuri.

– Ce păcat! zise atunci tânărul, cu glas compătimitor. Dacă nu te mai poţi întoarce la ele, acolo sus, deasupra norilor, atunci mărită-te cu mine! Te învoieşti?

Fata, la început, îl refuză. El însă insistă cu blândeţe şi, în cele din urmă, o convinse să îl ia de bărbat. O duse acasă şi făcură o nuntă la care veni tot satul. Timpul trecu repede. Trăiră în înţelegere şi zâna născu un băieţel frumos ca ea şi ca tatăl lui.

Când împlini trei ani, mama încercă, într-o după-amiază, ca de obicei, să-l culce. Îl urcă pe salteaua de pe tatami (rogojină), se întinse lângă el şi începu să-i spună o poveste cu şi Feţi-Frumoşi. Cum stătea ea cu ochii pironiţi pe pereţi, văzu un pachet de hârtie ascuns între grinzile de lemn ale tavanului. Curioasă să vadă ce e în el, se ridică de pe saltea, luă pachetul, îl deschise, şi găsi rochia pe care o pierduse cu ani în urmă, când făcuse baie în lac.
Îşi dădu seama imediat că soţul ei era cel care-i luase rochia şi-o ascunsese. O cuprinse îndată sentiment de mânie împotriva lui şi, de cum  văzu rochia din nou în mâinile ei, căzu într-o adâncă nostalgie. I se întâmplă ceea ce nu i se întâmplase niciodată de când se măritase cu pământeanul; îşi reaminti de locurile de deasupra norilor, unde se născuse şi copilărise. Întrucât soţul ei era plecat de acasă, îşi puse rochia de zână şi se pregăti să plece deasupra norilor, împreună cu copilul. Dar chiar atunci soţul ei se întoarse acasă.

– Unde pleci? o întrebă el, nebănuind ce se întâmplase în lipsa lui.

– Deşi te iubesc, răspunse ea, trebuie să mă duc acolo, de unde am venit, pentru că mi-am găsit rochia. Dacă îmi vei simţi lipsa, te rog să-ţi faci o sută de sandale de papură, să le încalţi pe rând şi să vii, cu ajutorul lor, sus, la mine.

După ce-i spuse toate astea, se urcă pe un nor, cu copilul în braţe şi dispăru fără urmă în văzduh. Rămas singur, copleşit de durerea despărţirii, soţul se apucă să facă, zi şi noapte, sandale de papură. Dar să faci o sută de sandale, nu era lucru uşor. Avea nevoie de mult timp. Când ajunse la nouăzeci şi nouă, îşi pierdu răbdarea. Chiar în acel moment se coborî un nor întunecat să-l ducă sus, la zâne. Se urcă bucuros pe el, şi începu să se ridice. Când ajunse aproape de cer, norul îl opri la o mică distanţă de intrarea în împărăţia zânelor, deoarece soţul nu mai avusese răbdare să facă şi ultima pereche de sandale pentru a completa cifra de o sută, aşa cum îl sfătuise soţia. Zâna, soţia lui, văzându-l aşa de aproape de ea, îl privi surprinsă, i se făcu milă de el, îi întinse o prăjină şi-l trase sus.

Cu toate că reuşi să ajungă în acest fel în cer, părinţii zânei nu-l plăcură şi-l puseră la încercări multe şi grele. Într-o zi îi cerură să care apă cu un coş de nuiele. Zâna îl ajută, punându- i în coş o hârtie muiată în ulei şi aşa putu să aducă
apă. în altă zi îi cerură să semene seminţe de mei pe câmp. Dar când se întoarse acasă, îi cerură să adune toate seminţele şi să le aducă înapoi. Zâna îl ajută din nou. Trimise pe ogoare mulţi porumbei, care strânseră seminţele şi aşa el putu să le aducă înapoi, până la ultimul bob.

Aşteptând ultima încercare la care urma să fie pus, omul făcu o greşeală de neiertat. Într-o zi călduroasă, chinuit de sete, tăie un pepene. În cer însă era interzisă tăierea pepenilor, întruc exista pericolul formării unui torent de apă ce putea provoca inundaţii. Încălcând aceast regulă, cum tăie pepenele, şuvoaie de apă inundară cerul. Fiind pământean, fu luat de arpe şi dus departe de soţia lui.

Aceste inundaţii formară Fluviul Ceresc si Calea Lactee, pe care o puteţi vedea pe cer serile senine de toamnă. Se spune că tânărul cel harnic, soţul zânei, a devenit steaua Altair, iar ea s-a transformat în steaua Vega. Şi acum cele două stele plâng una de dorul celeilalte, separate de Calea Lactee.