Fat-Frumos-din-Lacrima, de Mihai Eminescu (fragmente)

5
În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, – în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miazănoaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe, – împărat, ce-n viaţa lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrâne şi glumeţe ale ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea murind şi n-avea cui să lase moştenirea urei lui.(…)

Sculată din patul ei, împărăteasa se aruncă pe treptele de piatră a unei bolte în zid, în care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana îmbrăcată în argint a maicei durerilor. Înduplecată de rugăciunile împărătesei îngenunchiate, pleoapele icoanei reci se umeziră şi o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Împărăteasa se ridică în toată măreaţa ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.

Trecu o lună, trecură două, trecură nouă şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunei. Împăratul surâse, soarele surâse şi el în înfocata lui împărăţie, chiar stătu pe loc, încât trei zile n-a fost noapte, ci numai senin şi veselie, – vinul curgea din butii sparte şi chiotele despicau bolta cerului.

Şi-i puse mama numele: Făt-Frumos-din-Lacrimă.

Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. Creştea într-o lună cât alţii într-un an.

Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta cerului, îl prinse pe degetul cel mic şi buzduganul se rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu, îl aruncă în sus aproape de palatul de nori al lunei; căzând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.

Atunci, Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca să se ducă, să se bată el singur cu oştile împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gâtul fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore şi, când era soarele de două suliţi pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic.
Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul si—l arunca să spintece nourii, de cădea departe, tot cale de-o zi. (…)

Citește și:   Marinimie, de Emil Garleanu

Când era spre sara zilei a treia, buzduganul, căzând, se izbi de o poartă de aramă şi făcu un vuiet puternic şi lung. Poarta era sfărâmată şi voinicul intră. Luna răsări dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlociri lui, pe o insulă de smarand, înconjurat de un crâng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mândru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă – atât de lucie, încât în ziduri răsfrângea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lângă poartă; şi-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cântece mândre şi senine. Făt-Frumos se sui-n luntre şi, vâslind, ajunse până la scările de marmură ale palatului. Pătruns acolo, el văzu în bolţile scărilor candelabre cu sute de braţe, si-n fiecare brat ardea câte o stea de foc. Pătrunse în sală. Sala era naltă, susţinută de stâlpi şi de arcuri, toate de aur, iar în mijlocul ei stetea o mândră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din câte-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii si voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, bătut cu diamante, şi cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopţi de vară. Dar mai mândru era Făt-Frumos.

– Bine ai venit, Făt-Frumos! zise-mpăratul, am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut.
– Bine te-am găsit, împărate, deşi mă tem că nu te-oi lăsa cu bine, pentru că am venit să ne luptăm greu, că destul ai viclenit asupra tatălui meu.
– Ba n-am viclenit asupra tatălui tău, ci totdeauna m-am luptat în luptă dreaptă. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor să împle cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi.

Si se sărutară feciorii de-mpărati în urările boierilor si băură si se sfătuiră.

Zise împăratul lui Făt-Frumos:
– De cine-n lume te temi tu mai mult?
– De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeu. Dar tu?
– Eu iar de nime, afară numai de Dumnezeu şi de Mama-Pădurilor, o babă bătrână şi urâtă, care îmbla prin împărăţia mea de mână cu furtuna. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nimica. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăţia, am fost silit să stau la-nvoială cu ea şi să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supuşilor mei. Şi azi vine ca să-şi ieie birui.

Când sună miazănoaptea, feţele mesenilor se posomorâră; căci pe miazănoapte călare, cu aripi vântoase, cu faţa zbârcită ca o stâncă buhavă şi scobită de pâraie, c-o pădure-n loc de păr, urla prin aerul cernit Mama-Pădurilor cea nebună. Ochii ei – două nopţi turburi, gura ei – hău căscat, dinţii ei – şiruri de pietre de mori.

Citește și:   Mihai Eminescu - Ce te legeni...

Cum venea vuind, Făt-Frumos o apucă de mijloc şi o trânti cu toată puterea într-o piuă mare de piatră; peste piuă prăvăli o bucată de stâncă, pe care-o legă din toate părţile cu şapte lanţuri de fier. Înăuntru, baba şuiera şi se smulgea ca vântul închis – dar nu-i folosea nimica.

Veni iar la ospăţ; când, prin bolţile ferestrelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi de apă. Ce era? Mama-Pădurilor, neputând să iasă, trecea peste apă cu piuă cu tot şi-i brăzda faţa în două dealuri. Şi fugea mereu, o stâncă de piatră îndrăcită, rupându-şi cale prin păduri, brăzdând pământul cu dâră lungă, până ce se făcu nevăzută în depărtarea nopţii.

Făt-Frumos ospăta ce ospăta, dar apoi, luându-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dâra trasă de piuă, până ce ajunse lâng-o casă frumoasă, albă, care sclipea la lumina lunei, în mijlocul unei grădini de flori. Florile erau în straturi verzi si luminau albastre, rosii-nchise si albe, iar printre ele roiau fluturi uşori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumină si un cântec nesfârşit, încet, dulce, ieşind din roi rea fluturilor si a albinelor îmbătau grădina şi casa.

Lângă prispă steteau două butii de apă – iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritarele era aşezată pe fruntea ei netedă. Luminată de razele lunei, ea părea muiată într-un aer de aur. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lână ca argintul, torceau un fir de o mătase albă, subţire, strălucită, ce sămăna mai mult a o vie rază de lună, ce cutreiera aerul, decât a fir de tort.

Făt-Frumos vorbi cu frumoasa Ileana, care îl învăţă cum s-o învingă pe Mama-Pădurilor. Apoi, după un timp, reuşi să răpească pe fata Genarului pentru împăratul – prietenul său.

Dar ce făcuse în vremea aceea Ileana? Ea a plâns lacrimi curate ca diamantul, iar ochii ei nu mai vedeau nimic; orbise de plâns. Dar, cum auzi vuietul venirii lui Făt-Frumos, fata ei se însenină.
În aerul nopţii, Făt-Frumos îşi spălă faţa în baia de lacrimi, apoi, învăluindu-se în mantaua ce i-o ţesuse din raze de lună, se culcă în patul de flori. Împărăteasa se culcă şi ea lângă el şi visă că Maica Domnului desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte.
A doua zi, deşteptată, ea vedea…


Distribuie:

5 comentarii

  1. sunt incintata caci am cautat mult,toata aceasta lectura mia trezit un sentiment placut ,eu-n basm grozav il ador pe marele scriitor romin Mihai EMINESCU
     (5)
     (7)
  2. andreea ajutorul anilor de scoala pe
    imi place saitul anidescoala deoarece iti aduce aminte de clipele din copilaria fiecarui om matur ,imi place mult marele scriitor romin Mihai Eminescu.A scris o povesti magnifice in care si-a demonstrat talentul sau .
     (5)
     (3)

Lasă un comentariu