Mihai Eminescu – Ce te legeni…

4
Ce te legeni…
de Mihai Eminescu
 „- Ce te legeni, codrule,
Fara ploaie, fara vânt,
Cu crengile la pamânt?”
– „De ce nu m-as legana,
Daca trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creste
Si frunzisul mi-l rareste.
Bate vântul frunza-n dunga –
Cântaretii mi-i alunga;
Bate vântul dintr-o parte –
Iarna-i ici, vara-i departe.
Si de ce sa nu ma plec,
Daca pasarile trec!
Peste vârf de ramurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Si norocul meu cu ele.
Si se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Si se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Si ma lasa pustiit,
Vestejit si amortit
Si cu doru-mi singurel,
De ma-ngân numai cu el!”


4 comentarii

  1. Poezia pare simpla: vine toamna , pleaca pasarelele, ziua scade, noaptea creste etc. - clisee, intr-adevar, de clasa a II-a. Pe o anumita treapta de lectura, se poate!
    Dar numai poezie de clasa a II-a nu-i aceasta!
    Fara indoiala, suntem in fata unei alegorii - un fals dialog, false personaje; o poezie care pare a spune ceva, dar, de fapt, spune altceva. Codrul e o ipostaza a eului liric amenintat de timp, de batranete si moarte. Dialogul e cu sine, cu un "alter ego" al sau, semn al solitudinii. Leganarea "fara ploaie, fara vant" e din suferinta perceperii acute a trecerii timpului, de presimtirea neantului, a zadarniciei: "De ce nu m-as legana/Daca trece vremea mea".
    Cu fiecare stol de randunele, cu fiecare zi care scade, cu fiecare toamna, omul mai pierde o sansa, isi iroseste gandurile, visele: "Ducand gandurile mele/Si norocul meu cu ele" Zborul pasarilor innegreste , acopera "zarea lumii", orizontul vietii...Ca la Bacovia, unde ninge gri si zarea e "grea", "de plumb". Zborul pasarilor e zborul implacabil al clipelor, al timpului: "Si se duc ca clipele/ Scuturand aripele" Teribila aceasta scuturare a aripilor: ca si cum timpul se scutura de orice amintire ca sa devina neant! Eul liric se trezeste "pustiit, vestejit si amortit", obosit de trecere, de inutilitate, de dezamagiri. "Optzeci de ani imi pare in lume c-am trait/Ca sunt batran ca iarna, ca tu vei fi murit" - se lamenteaza poetul intr-o alta poezie. Singurul alean - dorul, aceasta "categorie" sufleteasca unica, insemnand aici, poate, visul cu care "se-ngana", gasind in el o unda de regenerare. Iata cum o poezie simpla, imitand doina, de la care preia structuri, ritm, rima, motive, devine o tragica meditatie pe tema conditiei efemere a omului. Intuim si o alta ipostaza umana in imaginea alegorica a codrului bantuit de viziunea sfarsitului si anume omul de geniu, pesimist, vizionar, asumandu-si singuratatea.
     (2)
     (1)

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?