Intaia deziluzie, de T. Arghezi

4
Miţu şi-a pus mânuşile de piele ale tătuţului şi parcurge grădina cu mâinile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-a pus şi o păreche de ghete de ale lui şi, în sfârşit, şi o pălărie, cu marginile până la umeri. Ea vrea să sperie lumea – nici mai mult, nici mai puţin.
„Unde se duce momâia fără cap, cu labele de pelican?” întreabă vrăbioii, care sar din pământ ca nişte bulgări cenuşii în sus.
„Cine-i cocoşatul care trece?” se uită gâştele.
Pisoiul crede că s-a îmbrăcat curcanul, şi câinii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumătate şi cu o ureche moale, dată pe ceafă.Pentru ca înscenarea să izbutească, tătuţu a luat-o la fugă, măicuţa după el, şi toţi din casă s-au ascuns, tremurând de groază. Numai Baruţu ştie. El afirmă că personajul care bâjbâie prin curte, crăcănat de ghete şi orbit de pălărie îi este cunoscut.
—Eu ştiu că este Miciu, da’ nu vreau să spui, repetă Baruţu. Dar cine-l crede?
Miţu şi-a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca să-1 poată duce drept, ca o cârje, trebuie să-1 ţie mai de scurt.
—Du-te încet şi dă-i pălăria jos, zice Baruţu, care ar vroi să se apropie. Cu toată certitudinea lui, el începu să se sfiască de noul animal cu mânuşi.
—Nu poci, Baruţule. Muşcă.
—Nu muccă, răspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţă.
—Muşcă, dă cu bastonul, dă cu ghetele şi trage palme cu mânuşile mari.
—Daaa? se miră Baruţu.

Citește și:
Caravana si cainii, de Victor Eftimiu

Convingerea lui e cu totul zdruncinată. El a văzut pe Miţu încălţându-se, puind pălăria, luând băţul. Ştia că e Miţu, dar parcă nu mai ştie. S-o fi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din pălărie, şi acum umblă singure ghetele, mânuşile, pălăria şi bastonul.
—Vreau să te pup, tătuţule! zice Baruţu emoţionat.
El caută adăpostul cel mai apropiat, pe când Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele dansează sau păşesc foarte măsurat, ca şi cum ar urmări un şarpe care trece în pământ. Bastonul dezechilibrează uneori personajul, opintit şi revenind în văzduh. Iată, Miţu s-a luat după scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucată, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi-a înstrăinat complet figura primitivă a caricaturii şi, văzând porcii rupând-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alătură de tot.
—Mă doae picioalele, tătuţule…
Baruţu vrea să fie luat în braţe. Pus pe umăr, la o distanţă bună de piticul cu pălăria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare. Dar a venit timpul să-l liniştim.

—Bravo Miţu! aplaudă lumea, sosind din toate colţurile.
Miţu scoate pălăria şi salută până la pământ.
—Ai văzut că era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu.
—Da? se miră el încă o dată şi cu totul confuz faţă de sineşi.
Succesul 1-a muşcat însă de inimă şi vrea şi el să facă pe momâia, ca să guste din cabotinaj. Căutăm să-i explicăm că, într-o împrejurare dată, arta permite o singură maimuţă şi că imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei, e de două ori un plagiat care, în loc de felicitări, implică huiduială. Baruţu nu vrea să ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lăsăm să încalţe ghetele, cu stângăcie, să puie pălăria, fără meşteşug şi mânuşile. Ii este necaz că a intrat în rândul imitatorilor reproducători, dar se supune, ca să nu scape crâmpeiul de glorie care îl flămânzeşte. Fără entuziasm, el întinde băţul, ridică palma, îşi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apă al găinilor, sărindu-i pălăria şi pierzându-şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uită la noi şi, văzându-ne că nu râdem, Baruţu îşi dă drumul şi plânge descurajat.

Citește și:
Doua butoaie, de T. Arghezi

Ridicându-l din zeamă şi găinaţ, Baruţu are şi un argument.
—Te-ai murdărit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune tătuţu.
—Pentu că sunt mic, tătuţule, răspunde Baruţu, consolat…

4 comentarii

Lasă un comentariu