Orasul regelui ( Calin Gruia ) – repovestire Al. Mitru

1
Cu sute şi sute de ani în urmă, un oştean se întorcea de la război. Era singurul rămas în viaţă din cele două armate ce se înfruntaseră una pe alta, îndelung, pe viaţă şi pe moarte. Avea o statură înaltă, era voinic şi purta pe cap coif, în spate un arc şi la brâu o sabie grea.

Când, în depărtare, se zăriră turnurile oraşului regelui, pe care fluturau steagurile Guşterului verde, îşi înstrună arcul şi trase o săgeată. Săgeata izbi limba clopotului din turn. Clopotul sună. Acesta era semnalul prin care — atunci când se întorcea învingătoare — oastea îşi vestea sosirea.

— Biruinţă! .. . Biruinţă! . .. strigară dregătorii, bucuroşi că vrăjmaşul fusese zdrobit şi ei puteau trăi, mai departe, liniştiţi, în   huzur.
Regele, la rîndul lui, porunci ca oştenii care scăpaseră oraşul şi ţara de primejdii, să fie
primiţi cu cea mai mare cinste.
Se aprinseră torţe, se arseră răşini, se aduseră flori şi se pregătiră grămezi de medalii. Iar regele — în   aşteptarea   reîntoarcerii   armatei – începu să povestească dregătorilor despre vitejiile sale în război (deşi toată lumea ştia că nu călcase în toată viaţa lui pe nici un câmp de bătaie).

Uimirea tuturor — când văzură un singur oştean intrând în oraş — fu cum nu se poate mai mare. Totuşi, trâmbiţele sunară, tobele bubuiră, uralele umplură văzduhul şi mormane de flori se aruncară asupra eroului.
Se ţinură discursuri şi regele mai porunci ca toate medaliile – menite unei întregi oşti — să fie agăţate la pieptul viteazului.

Curînd, acesta se văzu învelit cu medalii, ca într-o platoşă. Şi pe toate medaliile se vedea chipul regelui. În cele din urmă, serbarea se sfârşi. Regele, dregătorii şi toţi cei care-l aclamaseră întoarseră spatele viteazului şi se înapoiară în casele lor.

Citește și:   Alba- ca- Zapada ( Fratii Grimm ), repovestire Al. Mitru

Noaptea se coborâse adâncă şi îngheţată. Eroul se simţea ostenit. Voi să se odihnească. Nădăjduia că – deoarece însuşi regele îl lăudase atâta – va fi primit cu braţele deschise oriunde va cere adăpost.

Dar lucrurile se petrecură cu totul altfel. La prima uşă unde bătu, nici măcar nu fu recunoscut. La a doua i se răspunse că nu poate fi primit fiindcă tocmai avea loc o nuntă. Iar la a treia fu repezit chiar de către dregătorul care îi agăţase la piept medaliile. Doar n-o să vâre-n casă, zicea el, pe un oştean nespălat care cine ştie dacă nu poartă în straiele lui şi niscaiva gângănii culese din război.

Aşa că bietul oştean nu găsi altceva mai bun de făcut decât să grămădească într-un colţ al pieţii florile ce i se aruncaseră în timpul serbării şi să se culce pe ele.

Dimineaţă fu izgonit din oraş. Ajunse pe un câmp şi încercă să-şi sape, cu sabia, un bordei, dar pământul acela îi aparţinea regelui şi nu i se îngădui. În altă parte pămîntul era al dregătorilor, al boierilor, al căpeteniilor.

Istovit, udat de ploi şi îngheţat de viscole, flămând, cu veşmintele — de pe care căzuseră medaliile – ferfeniţă, oşteanul nu mai aştepta decât moartea. Căzuse la o margine de drum. Dar şi de-aici fu alungat.
— Ce, ai de gînd să mori pe pământul meu ? răcni stăpânul locului. Să se adune corbii ? Să-mi strici bucatele ? Eu sînt astrologul regelui.
— Te cunosc, grăi sleit oşteanul. Tu eşti acela care mi-ai strigat: „Să trăieşti, viteazule !” şi mi-ai dăruit flori. Eu am luptat pentru liniştea şi bogăţiile voastre şi acum nu găsesc nici măcar o palmă de pămînt unde să pot muri ?
— Asta nu mă priveşte. Târăşte-te, cum ştii, până la râpa de pe malul râului. Acolo sunt şi
sălcii plângătoare. Şi, dacă mori, ele te vor jeli. Altminteri tot n-are cine.

Citește și:   Hansel si Gretel, de Fratii Grimm

Oşteanul, în râpă, abia mai răsufla. Deodată simţi două palme puternice arzându-i obrazul. De durere, sări în sus cu mâna pe sabie.
Era  Nodul-Pământului :
— De mult, ţara ta a fost fericită . . . rosti el. Străbunii tăi, apărând-o, au lăsat-o mândră şi nesupusă. Dar de când o stăpânesc cei care se-nchină Guşterului verde nici loc pentru îngropare nu mai au bieţii oameni. Tu va trebui să-l dobori !

Sub vraja cuvintelor acestuia oşteanul simţi în piept o flacără, crescu cât un munte. Sabia, arcul şi coiful i se făcură pe măsură. Trase cu arcul şi doborî turnul. Aruncă peste oraş sabia şi zidurile se dărâmară, pământul se cutremură, fulgere căzură scânteietoare din văzduh.

În zadar regele şi dregătorii lui se rugau de iertare. Se scufundară cu toţii de-a rândul într-o mocirlă turbure.

Oşteanul devenise însă iar om ca toţi ceilalţi şi, împreună cu sărăcimea din jurul oraşului, se mută în altă parte.
Oraşul regelui, închinător la Guşterul verde, pierise. Dreptatea începea să triumfe.


Un comentariu

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?