Tomita iepurasul, de Alexandru Mitru

8

Să nu te iei după fricos… Cine se ia după fricos ajunge… O să vedeţi îndată unde-ajunge!

Această întâmplare s-a petrecut demult, demult, pe vremea când animalele se hotărâseră să-l nimicească pe vânător.
S-a întocmit oştirea animalelor; ariciul înainte pe urmă lupul, vulpea, cerbul, bursucul, ursul. Ba au chemat într-ajutor şi-o pasăre, pe vultur, să zboare, să-i vestească când vine vânătorul.

Se pregătea o bătălie mare.  A venit castorul, dulgher prea iscusit, şi a ridicat ici-colo ziduri de lemn. În dosul lor s-au strâns în rânduri animalele, să lupte. Şi-au ascuţit toţi dinţii şi ghearele. Erau aproape gata, când nu ştiu cine a spus:
– Mergem la bătălie, dar nu avem hataman ( conducător de oşti ).
– Aşa e, să alegem un hataman! au rostit toate dihăniile dintr-o dată. Cine să fie? Cine? Ariciul nu e bun, căci e ţepos; lupul este de trebuinţă-n bătălie; vulpea e prea vicleană; cerbul e-ncornorat şi se agaţă-n ramuri; bursucul e prea greu; ursul e cam bătrân…
Nu se înţelegeau…

Când cearta era mai aprinsă, cine venea fără de grjă pe cărare, cu pălăria pe-o sprânceană, fluierând mulţumit? Tomiţă iepuraşul.
– Ce e cu tine, măi Tomiţă? Şi de ce fluieri atât de mulţumit? l-au întrebat dihăniile.
S-a oprit iepuraşul, şi-a împins pălăria mai pe ceafă, apoi plictisit a dat dintr-o lăbuţă:
– L-am doborât… M-am repezit cu dinţii, şi haţ, haţ, ca şi cum n-ar fi fost!
– Pe cine? a întrebat cu spaimă cerbul.
– Pe un duşman! a început să-şi dea aere Tomiţă, văzând că-i ascultat de toti; Şi-ntr-adevăr, Tomiţă doborâse un trunchi din cel subţire, de răruşcă- viţă sălbatică.
Îi plăcea mult, căci are coaja acrişoară. Îi era duşman, pentru c-o dibuia cam greu.
– A doborât singur duşmanul! s-a minunat bursucul.
– Hm, hm! a mormăit în sine ursul. De-am fi şi noi aşa viteji ca tine…
– Vrem să alegem un hataman şi nu ne înţelegem! a glăsuit ariciul.
– Vreţi un hataman?… Vreţi un hataman destoinic peste animale? Să vă fiu eu! s-a îngâmfat Tomiţă. Nu-i nimeni mai viteaz ca mine în pădure.
– Ar putea să ne fie el hataman! s-a învoit cumătra vulpe. Tot nu ne înţelegem între noi.
– Să fie dacă-i aşa viteaz! a spus şi cerbul.
S-au învoit şi lupul, şi ursul, bursucul, ariciul şi vulturul.
I-au dat deci lui Tomiţă căciula de hataman, i-au dat şi-o spadă.
Era hataman în lege.
– Şi acum porunceşte, Tomiţă! a spus lupul. Noi te ascultăm orbeşte.
– Du-ne la bătălie, să-l doborâm pe vânător! a strigat şi vulturul.
La toate se-aşteptase Tomiţă, dar ca să fie hataman în bătălie şi să-l răpună pe vânător, la asta nu… începuse să tremure.
– Voi staţi aci! le-a poruncit. Când am să fluier, daţi toţi năvală cu putere… mă duc să văd pe unde-i vânătorul!

S-a strecurat prin pădure.
Era o zi rece de toamnă, când vântul bate cu putere şi frunzele încep să cadă.. Inima lui Tomiţă era numai atâta, cât vârful acului… Cine l-a pus să fie hataman? Dacă a auzit şi vânătorul?… O să-l doboare săgeata!…
Se tupila la pământ şi inima-i bătea să-i spargă pieptul. Sta cu urechile ciulite. De frică, i-au crescut, i-au tot crescut urechile… (De-atunci sunt aşa mari!…)
Deodată a început să bată vântul mai tare şi frunzele să foşnească. Nişte rămurele s-au frânt şi l-au lovit pe Tomiţă drept în obraz.
„E vînâtorul! s-a gândit iepuraşul. A auzit ce-am spus. Vine spre mine. A tras cu arcul.”
S-a întors într-o clipită… Şi fugi!… Şi fugi!…

De frică îi căzuse hatamanului căciula pe ochi. Nemaivăzând, s-a împiedicat de spadă, şi şi-a tăiat lăbuţele din faţă. De frică şi de durere a mai făcut un salt, şi s-a dat peste cap. Atunci, şi-a tăiat coada. (De-aceea-s aşa scurte lăbuţele din faţă şi coada lui Tomiţă pânâ-n ziua de azi!…)
Fugea acum de-i sfârâiau călcâiele, şi şuiera văzduhu-n urma lui.
Dihăniile, auzind şuierul, au crezut că-i semnalul hatamanului, au dat năvală după el, să prindă vânătorul.
Au ieşit din pădure, pe câmp.
Era către amurg, când umbrele-s mai lungi, când soarele se pregăteşte de culcare.
Tomiţă îşi vedea umbra şi, crezând că-i vânătorul în urma lui, fugea din ce in ce mai repede…

Abia se mai ţinea oştirea după el. S-a mai ţinut o vreme. Pe urmă s-a pierdut de hataman.
Tomiţă a mai fugit înc-o bucată bună, a dat peste un copac şi s-a izbit. Atât de tare s-a izbit, c-a văzut stele verzi. (De atunci are privirea împrăştiată şi buza de sus crăpată de lovitură!…). Şi-a rămas lat…

Târziu, când şi-a venit în fire, s-a întors în pădure fără căciula de hataman şi fără spadă.
Iar se lăuda:
– De veneaţi după mine, îl răpuneam pe vânător!… Dar m-aţi lăsat singur.. Animalele au început să râdă. Îl urmărise-n zbor vulturul. Văzuse tot. Şi povestise. Au râs dihăniile de Tomiţă. L-au luat la goană.
– Cine se teme de foşnetul frunzelor, nu are ce căuta-n pădure.
Din acea zi, sălbăticiunile ca lupul, vulpea, ursul şi vulturul îl fugăresc pe iepuraş. Şi unde-1 prind, îi fac de petrecanie. Le e necaz că l-au avut hataman…


8 comentarii

  1. Cea mai tampita povestire, ideea nu e rea, insa dialogurile si formularea parca e scrisa de un retardat!
    Guvernantii si profesorii parca ar vrea sa scoata dobitoci pe banda.Unde sunt basmele romanilor?unde e Ion Creanga? RUSINE!!!!!!!!!!!!
     (0)
     (17)
    • Caracas Cosmin Gabriel pe

      Macar e ceva bun,pentru ca poate copilul tau are tema din asta si nu gasesti altceva.PS:sunt clasa a IV-a

       (3)
       (1)
  2. Puteti gasi din povestirile lui Ion Creanga urmand linkul

    http://www.anidescoala.ro/articole/sertarul-cu-povesti/ion-creanga

    Din experienta noastra cu elevii din clasele I-IV va putem spune ca copiii din zilele noastra nu mai aprecieaza atat de mult povestirile  lui Ion Creanga.  Dar ne bucura imens ca mai exista parinti care vor sa citeasca copiilor din Creanga.

     (3)
     (4)

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?