De-a baba oarba (I) de Al. Vlahuță

0

Sunt mici amândoi. Giustino e de zece ani şi Rosalba de şapte. Sunt săraci, orfani şi străini.
Tatăl lor cânta din flaşnetă pe la porţile oamenilor şi căpăta gologani. Aşa au venit tustrei, pe jos, din Florenţa.
Ş-atunci Giustino era de şapte ani: el ştia să joace, să-şi frângă mijlocul şi să treacă frumos prin cerc, iar Rosalba nu ştia decât să râdă şi să bată din palme tactul flaşnetei… Dar tata bea prea mult vin, ş-atunci era urât şi rău — da, era foarte rău tata atuncea. Şi sara, cînd n-avea niciun gologan, ei nu trebuiau să plângă, dacă le era foame pentru că asta îl supăra foarte mult pe tata şi-i bătea rău, de aceea a murit … Ş-un moş bătrîn, care s-a supărat pe tata pentru c-a murit, a vrut să le ia muzica, dar ei au plâns aşa de mult ca să le-o dea, încât moşul le-a dat-o şi ei au plecat cu muzica şi nu s-au mai dus pe-acolo niciodată. Acum şăd la o femeie bătrână, departe-departe, tocmai la marginea oraşului. Umblă toată ziua cu muzica, şi sara se duc acasă cu pâine şi cu gologani …
Acestea mi le-a spus micul Giustino, c-o naivitate adorabilă şi-ntr-o românească pe care el o vorbea fermecător de stricat.
Eu am întâlnit adeseori pe aceşti sărmani copii. El, într-un surtuc larg, fără coloare şi cu buzunările spintecate, purtându-şi anevoie muzica-n spate — ea într-o rochiţă scurtă din petici, şi c-un baideraş de lână vechi, pe care Giustino i-l înfăşoară în fiecare dimineaţă, de două ori în jurul gâtului, i-l încrucişează peste piept şi i-l înnoadă la spate, frumos, ca să nu răcească, ş-amîndoi merg, aşa trişti şi perpeliţi, mititeii de ei, copilul înainte şi surioara după el, ş-amândoi îşi târăsc picioarele în nişte ciobote mari şi grele pline vecinie pe dinafară şi pe dinlăuntru de noroiul bâltoacelor de prin mahalale.
Se odihnesc pe la răspântii … Giustino s-apleacă de şale, şi-ncetinel îşi pune muzica jos. Alăturea, tăcuţi s-aşaz-amândoi pe caldarâm. C-un fel de frică uneori îşi privesc îmbrăcămintea lor săracă. Ei simt bine că au aceleaşi gânduri, de aceea foarte rar îşi vorbesc. Câteodată privirile lor pornesc alături şi s-afundă în zarea cerului. Când timpul e frumos, ei simt ceva — ca o mamă bună, care stă lângă dânşii, şi-i mângâie; c-o bucurie tristă, c-un zîmbet bolnav, îşi întinde gâtul şi-şi încălzesc în soare chipurile lor galbene, lungăreţe, bătrâne şi nespălate, cu ochii mici împăinjiniţi, îngropaţi sub frunţi înguste, cu urechile mari, cu umerii obrajilor scoşi ca la mongoli, şi cu buzele lungi, subţiri, uscate şi vineţii ca piatra.
Dar toamna se duce şi vremea prinde-a se-năspri. Cerul devine mai posomorât, casele mai închise, şi oamenii mai răi.

Citește și:   Povestea castanelor (I) de Trenca Banciu-Brașov

După o zi rece şi ploioasă, petrecută mai mult pe sub geamuri, ei se hotărăsc să mai facă o încercare. Giustino scoase-un suspin adânc şi-năbuşit, ca să nu-l audă mica Rosalba, îşi luă muzica-n spate, ş-amândoi, flămânzi, friguroşi şi descurajaţi, plecară încetişor de-a lungul străzilor ude şi pustii. Abia mai păşesc, şovăind prin pâcla deasă ce îneacă oraşul amuţit, de sus burniţează — întunericul cade din ce în ce mai greu şi mai rece peste dânşii. Un vânt, cu toane repezi, le zvârle-n obraz puzderia de stropi şi ei îşi îndeasă pe dedesubt, la subţiori, mânuţele lor ude şi amorţite.

Va urma….

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?