De-a baba oarba (II) de Al. Vlahuță

0

Într-o uliţă întunecoasă, la uşa unei cafenele, Giustino învârteşte la flaşnetă Valurile Dunării, schimbându-şi mâinile-i trudite şi ducându-şi-le pe rând la gură, ca să le dezmorţească. Rosalba se zgribuleşte pe la fereştri, uitându-se-nlăuntru. Prin geamurile asudate abia străbate o lumină bolnavă şi fumurie ce se îneacă în pâcla de-afară. În apropiere, un câine nervos îşi întinde gâtul înainte şi însoţeşte c-un urlet prelung şi sfîşietor ţurluitul flaşnetei.
Giustino schimbă cântecul şi Rosalba, tremurând, deschide uşa şi intră. O duhoare grea şi încropită o izbi în faţă şi, pentru întâia oară, chipurile searbede şi ochii holbaţi ai jucătorilor de cărţi o înfricoşau. Galbenă, sfiicioasă, îngânând o milogeală fără vorbe, cerşind cu ochii mai mult decât cu glasul, că-şi întindea talerul pe la toate mesele şi nimeni n-o vedea — şi vaietele cântecului de-afară i se jăluiau în urechi din ce în ce mai sfâşietoare. Din nou se-ntoarse pe la aceleaşi mese.
— Hai pleacă dc-aici! îi ziceau toţi, răstit.
Îşi lăsă-ncetişor mâna-n jos, deznădăjduită. Când vru să iasă, simţi că i se taie picioarele sub dânsa, stătu în loc şi privi dureros şi aiurit în juru-i.
Unui om de lângă uşă i se făcu milă şi-i dete cinci parale. Flaşneta tăcuse. Copila se apropie de frate-său umilită, pe jumătate moartă şi cu un glas leşinat, întinzând în întuneric pumnul în care strângea gologanul, ea suspină:
— Numai… cinci parale!…
Micul Giustino îşi înăbuşi în piept un oftat, tăcu şi, opintindu-se din răsputeri, îşi ridică în spate marea lui muzică. Niciodată nu i se păruse grea ca în sara aceea. Amândoi se îndreptară spre casă. La colţ se opriră. Fetiţa intră şi cumpără un corn. Începuse o ploaie măruntă. Picăturile se înteţeau şi le împroşcau obrazul din ce în ce mai repezi. Intrară sub un gang. Fetiţa duse cornul la gură şi vru să muşte, dar i se păru prea mic, şi-l întinse întreg lui frate-su, rugându-l să-l mănânce el tot, pentru că ei nu i-e foame. Giustino, şi el, se jura că nu i-e foame deloc ş-o ruga să mănânce numai ea. Sfârşiră prin a-l rupe în două. Şi cum molfăiau aşa, încet îl podidi plânsul; uzi leoarcă şi rebegiţi ele frig, ei se îmbrăţişară şi, tremurând în întunericul rece şi mort, se strângeau, se înghesuiau unul intr-altul, ca să se încălzească. Lăcrămile sărate li se amestecau cu ultima îmbucătură. Rămaseră aşa câteva minute. Ochii îi usturau şi le ardeau în cap. Îşi inghiţeau saliva ce le umplea gura c-un gust de leşie. Tâmplele grele li se zbăteau şi junghiuri ascuţite îi tăiau, ca nişte cioburi de sticlă, prin toate încheieturile. Şi inimile amândurora se strângeau, reci şi leşuite, ca-ntr-o amorţeală de veci.

Citește și:
Un mugur esti

Dar ploaia nu mai contenea şi ei trebuiră să plece. Prin smârcurile mocirloase ale uliţelor pustii şi fără felinare, mergeau încet, trudiţi şi deznădăjduiţi, ascultându-şi fleşcăitul ciobotelor mari şi grele. Giustino înainte, sfîşiat de gândul că suferă surioara lui; Rosalba în urmă, muncită de chinul că n-are destulă putere ca să ducă şi ea muzica-n spate.

Va urma…


Lasă un comentariu