De-a baba oarba (III) de Al. Vlahuță

0

Jos, pe-o rogojină, lângă vatra rece, cu hainele leoarcă pe dânşii, rupţi de oboseală, lihniţi de foame şi stârciţi de frig, se culcară să doarmă. Se zgârciră unul lângă altul, sub un ţol prăfuit, şi-şi suflau în pumni ca să-şi dezgheţe degetele. De-afară se auzeau plescăind picături mai mari şi mai dese.

Vîntul hâţâna uşa şi ferestrele, şi-n bezna odăii se auzea regulat suind şi scoborând, sforăitul babei, care dormea dusă pe-un pătucel îngust de scânduri. Copiii, multă vreme, rămaseră deştepţi. În capul lor ţâuiau cântecele flaşnetei, ca nişte glasuri triste, ce se jeluiau a foamete, a moarte, ş-a deznădejduire. Din timp în timp tresăreau ca de spasmuri şi fiecare se uitase pe sine, pentru a se ghidi la durerea celuilalt. Cât de mult sufereau şi cât erau de bătrâni, bieţii copilaşi atît de mici și-atât de nenorociţi!…

Cînd se deşteptară a doua zi, îşi simţiră obrajii înecaţi într-o lumină caldă. Soarele zbârlise un zmoc de raze pe căpătâiul lor. Ei se sculară veseli, întăriţi, şi porniră de-acasă plini de speranţă şi de curaj. Era o zi frumoasă care le dădea viaţă. Albastrul cerului, căldura soarelui deşteptau într-înşii amintirea dulce a fermecătoarei lor ţări. Câţiva copii se jucau într-o curte.

Giustino, voios şi plin de încredere, îşi aşează flaşneta în poartă şi cîntă.

O servitoare îi aduse trei gologani. Erau fericiţi. Mâncară pe fuga brânză de-un ban şi pâine de doi, şi ochii lor se sorbeau, umezi şi sclipitori de bucurie.

La colţul străzii, într-un mic maidan, cu vreo patru copii de seama lor, care se jucau. Ei au înţeles îndată că erau buni prieteni, deşi se vedeau atunci pentru întâia oară. Cu ce să înceapă? … învoiala se făcu iute.

Baba oarba! Baba oarba! strigară voioşi cu toţii, sărind, bătând din palme, şi zvârlind căciulile-n sus. Un copil îşi dezlegă un testemel de la gât. Giustino îşi aşeză muzica deoparte şi se lăsă să-l lege peste ochi. Mica Rosalba privea nebună de bucurie, ei uitaseră foamea, frigul şi suferinţele de ieri. În ceasul acela numai erau străini, orfani, săraci şi-n izbeliştea nenorocirilor.

Citește și:   Coliba iepurașului, de Octavian Capita

Şi cum treceam pe acolo, gândindu-mă la necazurile mele, mă simţii deodată cuprins de la spate de două mâini mititele şi slabe, şi-un glas nebunatic strigă: te-am prins! Dar simţi imediat că sunt ceva mai mare decât ceea ce vroia el să prindă, şi cum îşi ducea mâinile la legătură ca să şi-o ridice, copiii năvăliră spre el râzând şi ţipându-i:

— Nu te desface! … Nu te desface! …

Şi eu am stat privindu-i, până ce şi-au isprăvit jocul. Apoi am plecat încet, cu Giustino şi cu Rosalba, şi cum mergeam aşa cu dânşii Giustino îmi înşira păsurile lor, cu o adorabilă naivitate şi-ntr-o românească fermecător de stricată.

A se sublinia:

— Copilăria întunecată a Rozalbei şi a lui Giustino care sunt săraci, orfani şi străini;
— Prietenia copiilor nu e stânjenită de originea, naţia lor;
— Contrastul cu copilăria fericită de azi.

Cuvinte:

Băidăraș, baider- fâşie lungă împletită din bumbac sau lână colorată pe care o poartă ţăranii la gât
testemel — basma, tulpan

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?