De sus de pe coasta dealului, în lumina trandafirie a înserǎrii, Jurjac şi Tǎnǎsicǎ privesc vrǎjiţi spre mulţimea înlǎnţuitǎ în cerc. Se frǎmântǎ cercul de oameni într-o mişcare neostenitǎ, când unduind uşor, când nǎpustindu-se, vijelios, ba într-o parte, ba în cealaltǎ şi recade apoi în alunecarea domoalǎ de la început. Aceasta e hora!
Ȋn mijlocul cercului, doi lǎutari, un scripcar şi un ţambalagiu, cântǎ Hora lui Dobricǎ.
Uitând de Tǎnǎsicǎ, Jurjac se lasǎ pe povârnişul dealului, înaintând ca prin vis spre cercul dansatorilor. Acum vede de aproape chipurile lor: femei, bǎieţi, fete visǎtoare. Pe toate chipurile astea se rǎsfrâng tainic liniştea albastrǎ a serii şi rotunjirea blândǎ a dealurilor din jur. Toate din cele pe care le vede şi le aude îl pǎtrund pe copil, îl inundǎ cu unsimţǎmânt rǎscolitor şi neînţeles, un fel de bucurie tristǎ, care-i umple ochii de lacrimi.
Tǎnǎsicǎ, ajuns lângǎ el, rupe farmecul, trăgându-l de mânecǎ:
– Eu trebuie sǎ fug acasǎ!
– Şi eu! tresare Jurjac.
Dar vraja cântecului şi a horei e mai puternicǎ.
– Sǎ ne mai uitǎm puţin! stǎruie el.
Între timp, hora s-a oprit, lǎutarii au rǎsuflat câteva clipe şi acum cântǎ Sârba lui Pompieru, pe care Jurjac a mai auzit-o.
Smulgându-se din farmecul cântecului, al horei şi al serii de august, micul Jurjac porneşte dupǎ prietenul sǎu,întorcând mereu capul înapoi.
Acolo, oamenii cu chipurile aspre s-au împletit din nou în cercul fremǎtǎtor al horei…
Peste mai puţin de zece ani, la Paris, o orchestrǎ de seamǎ, condusǎ de un dirijor ilustru, interpreteazǎ pentru prima oarǎ „Poema românǎ”. E compoziţia lui George Enescu, Jurjac de odinioarǎ. O parte a ei se numeşte „Adunarea poporului la petrecere”, cealaltǎ, „Poporul strâns în horǎ”.
Nu, Jurjac nu a uitat hora niciodatǎ!
Superba!