Insectarul din luncă (II) de Alexandru Şahighian

0

– Ce sunt ăștia, tăticule? a întrebat băiețelul mirat. Parcă s-ar da pe gheață. Era Fugăul. Când i-am pomenit numele, a râs cu poftă.

-I se potrivește bine numele, mi-a spus dânsul. Fuge de parcă ar purta pantofi fermecați. De atunci, băiețelul le dă gâzelor câte un nume scornit de închipuirea lui. Lăcusta călătoare se mai numește, în limba aceasta a începuturilor și Hoțul fără pereche…. Duminicile plecam întotdeauna la câmp să prindem gâze. Într-o dimineață de iunie, am plecat ca de obicei să batem cărările. Ajunși afară în oraș, am umblat ca doi pierde-vară, răscolind ierburile înțesate de insecte. Și astfel, tot colindând, am umplut o cutie cu câte și mai câte gângănii, printre care și buburuza cu spatele lăcuit ca o cutioară chinezească. Băiețelul îi cânta glumeț, și vesel, săltând-o în pălmi:

Uză, Ruză

Buburuză

Încotro-oi zbura

Mi-o fi casa mea.

Băiețelul așteaptă cu încordare să vadă Unde-i va fi casa. Buburuza aleargă repede pe palma întinsă. Își deschise capacele scorțoase, boltite, roșii pe spate cu picături negre, desfășoară de sub ele două aripioare negruțe, subțirele și tremurătoare și rămâne pe loc. Parcă stă pe gânduri, încotro s-o ia. Întreaga ei ființă pare un zâmbet. Încet, își ia zborul și se topește în aburii cerului, la soare apune.. Băiețelul s-a întunecat. Nu pentru că-i va fi casa la apus și nu acolo unde tâșnește soarele în zori, grăbindu-se la pe boltă, ci pentru că pierduse un exemplar din colecție. Noroc că altă buburuză, văzându-l mâhnit, s-a lăsat prinsă cu ușurință.

Citește și:
Martinel

Ne-am lungit la umbra unui copac. O pajiște verde, brodată cu romanițe albe, cu bănuțul galben, se întindea la picioarele noastre. În apropiere, un tufiș de măceș își desfășura floarea parfumată ca trandafirul, în aer cald. În apropiere, un tufiș de măceș își desfășura floarea parfumată ca trandafirul, în aerul cald. Ne îmbrățișau adieri ușoare de finețe. Băiețelul, atras de zborul unei libelule, începu să alerge după ea. Avea aripi străvezii ca o țesătură de mătase. Libelula se opri din goana ei avântată și rămase parcă agățată în văzduh, deasupra pârâului, bătând ușor din aripi. Părea o jucărie gingașă de sticlă, prinsă de un fir nevăzut care cobora din cer. Privea cu ochii bulbucați cum se apropie băiețelul… Zvâcni în lături ca suflată de vânt și se săltă asemeni unui avion în viteză. Coti la dreapta într-un viraj nebunesc, apoi reveni în același loc înțepenindu-se în aer. Părea că vrea să-l necăjească. După o clipă pieri și băiețelul rămase nemișcat așteptând-o.

– Hai las-o, îi spusei. E greu de prins o libelulă. Copilul era necăjit. De mult dorea o libelulă pentru insectar. Porni încet spre mine. Deodată, se opri, cercetând cu interes tufele de măceș. Apoi, mă strigă cu glas plin de uimire:

Citește și:
Purtand magarul pe umeri ( poveste chinezeasca )

-Tăticule, vino repede…Ia privește, îmi spuse când mă apropiai, se vede că aici și-au făcut copiii un colț viu. Înfipte în spinii măceșului, ca într-un adevărat insectar, se vedeau mai multe goange. Muște și gândaci, viermi și omizi. Pe altă cracă, la fel.

-Cine-o fi școlarul care studiază cu atâta râvnă și siguranță, de și-a întocmit un insectar atât de bogat? glumii eu.

– Uite o libelulă. Tocmai ce-mi trebuia. Nu putem s-o luăm? Unde-o fi școlarul, să-i cerem voie?

– Școlarul ăsta e o pasăre foarte grijulie.

-Și păsările își fac insectar? se miră băiețelul.

-Și păsările învață. Le învață viața să fie prevăzătoare. Înțelepciunea se învață trăind și scoțând învățăminte pentru mai târziu, spusei eu de astă dată serios. Băiețelul mă privi mirat. Ochii căutau întrebători. Îndoiala pusese stăpânire pe dânsul. Toate cunoștiințele de zoologie se năruiră. El știa bunăoară că păsările se hrănesc cu gângănii, dar nu-și putea crede urechilor că pentru a le mânca are nevoie să le studieze mai întâi, făcându-și insectar.  Și mă întrebă nedumerit:

Va urma…

Lasă un comentariu