Insectarul din luncă (IV) de Alexandru Şahighian

0

– Nu se ia după ele, tată? Doar așa fac păsările călătoare.

-Nu. La așa ceva nu se pricepe. Mai cu seamă că vrabia e mai sprintenă și mai dibace la zbor decât dânsul. În schimb pun mare preț pe șiretenia lui. Cu însușirea asta reușește adeseori să smulgă dintre semenele ei vreo păsărică încrezătoare. E tare iscusit la înșelătorii. Ca să le câștige încrederea, le dă de veste dacă se ivește vreun șoim sau uliu prin apropriere. Când te arăți atât de binevoitor, oricine poate crede că-i ești cel mai bun prieten. Sfrânciocul se repezi asupra unui fluture și se duse să facă un popas în măceșul lui.

În pom se abătură acum câțiva sticleți zglobii cu obrajii roșii. Începură să cânte, umflându-și gușile. Sfrânciocul se avântă și el în pom și porni să cânte laolaltă cu sticleții. Vorba dulce mult aduce. Aceștia tăcură o clipă, ascultându-l, și-l priviră cu încredere. E doar o pasăre cântătoare, își spuseră dânșii. Și uite așa cu șoșele cu momele, sfrânciocul se trase mai aproape. I-am dat gata, își zicea, de bună seamă hoțul, și se puse mai tare pe cântat. Corul sticleților umplu din nou frunzișul.Cântau cântece de mulțumire că totul e atât de frumos în jurul lor.

– Tăticule, sticleții sunt mai prostuți? spuse băiețelul, care privea cu multă luare aminte scena. Sau lor nu le face nimic.

Citește și:   Saptamana florilor, de Elena Dragos

-Sticleții aceștia nu au experiență. Când n-ai cunoașterea lucrurilor, poți să pari prostuț. Mai ales că sfrânciocul umblă cu fofârlica. Ca să-ți cunoști bine semenii trebuie să-i cercetezi cu băgare de seamă și pătrundere și să tragi învățăminte. Și dacă n-ai vârât nimic în cap din toate întâmplările prin care ai trecut, atunci ești prostuț. Sticleții se vede treaba că n-au avut de-a face cu sfrânciocul niciodată. Sau poate sunt prea încrezători. Asta e rău. Vorba mieroasă e păcătoasă. Nu e bine să ne încredem orbește. Cu alte cuvinte nu tot ce zboară se mănâncă. Ei, dar sticleții nu aveau de unde să cunoască toate zicalele astea, pe care oamenii le-au întocmit dând piept cu viața….

-Câr, câr, câr! spuse sfrânciocul.

-Tiu, ține, țiue! răspunse un sticlete.

Poate că-i spunea ce glas frumos ai matale. Sfrânciocul pișicher cum era, zâmbind, cum știu să zâmbească sfrânciocii vicleni, zise:

– Ce vorbești dumneata? eu cântăreț. Dar voi aveți un glas minunat! Cântăreți de frunte! Privighetoarea pe lângă voi, cârâie ca o găină. Părea că-i amăgește vicleanul. Îmi place să stau alături de voi să ascult și, se dădea lângă dânșii. Limba e fagure de miere, zice un proverb și sfrânciocul, mare minune dăcă nu-l cunoștea, că-i turuia pliscul ca la coțofane. Pe cine va cădea năpasta? mă gândeam, privind mișcările sfrânciocului nerușinat. Și deodată după alte brașoave pe care le mai îndrugă sfrânciocul, se aruncă hoțește, puse ghearele sale ascuțite și lungi pe un sticlete mai tinerel și țiști , la drum… O clipă, ceilalți sticleți, rămaseră înmărmuriți, și cântecul le îngheță în gâtlej. Parcă încercau să-și dea seama ce se întâmplase. Apoi își luară zborul îngroziți, tăcuți, pierzându-se pe undeva departe. Și poate acolo unde se aciuaseră înspăimântați, sticleții ar fi deslușit din întâmplarea petrecută o învățătură pentru mai târziu, că nu trebuie să se lase amăgiți și că numai dușmanul își poate pune atâta miere pe limbă. Sfrânciocul făcu un ocoliș, și veni la măceși. Înfipse prada în țeapă și plecă după alte treburi necurate de-ale sale. Băiețelul fusese atât de mâniat de tertipurile folosite de sfrâncioc, încât ridicase o piatră s-o arunce în tâlhar, dar dorința de a vedea ce se mai petrece, îl făcuse să mai întârzie. Acum nu mai putea de ciudă. Iar când zări sticletele în spini începu să plângă. Am luat păsărica din locul acela înspăimântător. Și făcând o gropiță în umbra corcodușului, am îngropat sticletele, care-și găsise sfârșitul datorită marei sale încrederi în semenii săi.

Citește și:   Călătorie în Asia de Claudia Lizica Groza

-Sărăcuțul! spuse băiețelul după ce bătători pământul.

În duminica aceea ne-am înapoiat cuprinși de păreri de rău, amândoi, din obișnuitele noastre plimbări.

A se sublinia:

-Viețuitoarele pădurii;
-Natura poate să dea o lecție, învățăminte despre viață, despre străduința pentru hrană, pentru apărare.


Distribuie:

Lasă un comentariu