– Hai să mergem să culegem nucile!
Îmi plac tare mult nucile. Ştiu şi o ghicitoare cu ele: „Patru fraţi îngemanaţi, într-o cămaşă-mbrăcaţi, ghici ce e?” Nuca, fireste!
– Am să-ţi arăt cum bat stăncuţele nucile, spuse bunicul. Au ele învăţătura lor care le prinde bine, căci şi lor le place miezul bun.
Cunoşteam stăncuţele astea, păsări vioaie şi isteţe. nu făceau nici un rău nimănui. Îşi aveau cuibul în hornul cel vechi al şurii; acolo şi-au scos puii şi i-au învăţat să zboare. Făceau fel de fel de acrobaţii, ridicându-se şi lăsându-se pe o aripă, apoi picau aidoma unui pietroi de ziceai că acuşi-acuşi se vor zdrobi. Bunicul mi-a spus că se joacă şi ele, să-şi întărească aripile! Le cunosteam, aşadar, şi mă bucuram „când le vedeam. Spusele bunicului m-au pus pe gânduri: Cum adica „învăţătura stăncuţelor?” Să aibă oare ele „O şcoală” a lor? Aşa că, l-am întrebat pe bunicul:
– Scoală? Aşa, cu clase şi bănci?…
– Aşa ceva, fireşte, nu au! Dar învăţătura cum anume să facă pentru a dobândi cele de trebuinţa traiului, ai să vezi că au!
Am ajuns sub nuc. Nucile erau coapte, numai bune de cules. Ba vreo câteva, răscoapte, erau căzute pe jos. Am luat două, le-am strâns în pumni şi le-am spart: aveau miezul dulce.
În nuc, cele două stăncuţe cu cei trei pui ai lor. Cercetau nucile. Pe semne că erau dornice să le guste, dar cum să facă? Stăncuţele cele tinere încercau să sfărâme coaja cu izbituri de cioc. Potriveau nuca în gheare şi loveau o data, de doua ori. Coaja se dovedea mai tare decat puterea ciocurilor şi nu de puţine ori nuca le scăpa din gheare. Apoi încercau cu alte nuci… Părinţii le-au lăsat să trudească o vreme, apoi unul din ei a luat în cioc o nucă, s-a ridicat în zbor şi, ce să vezi, deodată, a lăsat nuca să cadă, ca şi cum ar fi scăpat-o! A ales în aşa fel locul încât în cădere, nuca să se lovească de niste pietre. A mai ridicat-o o dată, şi minune, nuca s-a spart! Stăncuţa cea bătrâna şi-a chemat puişorii, le-a arătat nuca sfărâmată şi i-a îndemnat să facă la fel!
Cât te-ai freca la ochi, toate stăncuţele au avut câte o nuca spartă. Fiindcă nu se aflau prea multe pietre în preajmă, aşteptau răbdătoare să le vina rândul la… scăpat nuca din cioc! Şi se dovedeau a fi cât se poate de multumite.
– Ei nepoate, vazut-ai şcoala stăncuţelor?…
Lasa un comentariu