Ispravile lui Pacala, de Petre Dulfu ( fragmente )

14

PĂCALĂ şi TÂNDALĂ

Pe Păcală-n vremea asta dusu-l-au departe paşii-i…
Iată-1 în pădurea unde se-ntâlnise cu nuntaşii.
Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot merge-ntruna
Întovărăşit în cale-i, doar de-a nopţii doamnă, luna.
Când odată: ce zăreşte, jos. culcat în drumul său?…
„E un om! gândea-ntru-sine… A. ba uite, sacul meu!
Sacul cu gogoşi!… Mireasa, neavând puteri să-1 care-,
L-o fi aruncat, pesemne, jos aicea, din spinare.
Bine că-l găsii!… E noapte… ia să fac şi eu popas."
Şi pe sac lăsându-şi capul, ce mai pui de somn a tras!
Iară când făclia zilei, sus pe-o culme, se aprinse,
El luă-n spinare sacul şi din nou la drum o-ntinse.
Dar abia trecu o vale şi-un muscel, când numai iată
Că pe drum, din ceea parte, alt român i se arată:
Tot ca el, c-un sac pe umăr — tot aşa de zvelt şi-nalt,..
Amândoi coboară sprinteni unul înspre celălalt,
Şi-ntâlnindu-se de vale faţă-n faţa, stau pe loc,
Sub un ulm cu frunza deasă:
— Bună vremea!…
— Bun  noroc!
— Ce ai, frate,-n sacu-acela?
— Nuci am  de  vânzare  eu! (A răspuns glumind Păcală.) Dară tu, în sacul tău?
— Eu?… E-hei! grăi străinul. Nişte lână!… Cât trăieşti,
Tot să cauţi, vere, lână ca aceasta nu găseşti !…
– D-apoi nucile din sacu-mi! (zise iar Păcalâ-n şagă).
N-ai mâncat nuci ca acestea de când eşti, fârtate draga!
— Ce spui?… (întrebă străinul). Vrei să le desfaci mai iute?
— Vreau, vezi bine!
— Hai, atuncea… să schimbam pe nevăzute!
— Haidem! Şi schimbară sacii, făr-a se mai fi gândit.
Dar când îi dezleagă, ce văd? Amîndoi s-au păcălit.
Ăla-n loc de nuci, în sacu-i, cu gogoşi se pomeneşte
Iar Păcală-n loc de lânâ, muşchi în sacul său găseşte.
Pricepând ei cum şi ce fel, se ridică drepţi, privesc
Ţintă unul înspre altul, şi-ntr-un hohot izbucnesc.
Dup-aceea: — Măi! se-ntreabă. cine esti tu?…
— Eu? Păcală!
— Ce-l vestit în toată ţara?…
— Da… Iar tu?…
— Eu sunt… Tândală!
— A!… Tândală?… Tu eşti ăla?… Te cunosc şi eu din nume.
Mi s-au povestit, măi frate, despre tine, multe-n lume!
În păcălituri, eşti meşter, cum se vede, tot ca mine…
Ha-ha!… ştii ce bine-mi pare că m-am întllnit eu tine?…
— D-apoi mie?  Vino-ncoace!
Şi cu drag la piept s-au strâns
Şi c-o strângere de mină fraţi de cruce mi s-au prins.
Martori fost-au la prinsoare: ulmii, soarele presfântuL.
Şi plecară, năzdrăvanii, să cutreiere pământul…

Citește și:   Familia

……………………………………………………………………………

Dar deodată-ntr-o poiană… se opriră amîndoi:
— Măi Păcală, ian ascultă, lumea-i strîmtă pentru noi:
Prea e strîmtă ca să batem împreună-aceeaşi cale:
Ia-o tu la deal încolo, iară eu p-aici, la vale.
— Ai dreptate, măi Tândală. Du-te… umblă sanatosi…
Şi-au luat-o prin pădure: unu-n sus, iar altu-n jos.
Cât or fi umblat ei, nu ştiu — mai pe şes, mai pe la munte;
Ştiu doar că-ntr-o zi, Tândală nimeri-ntr-un sat de frante.
Era zi de sărbătoare… Gloată-n drum, şi gălăgie…
Chiar atunci ieşise lumea de la sfânta leturghie.
Când ajunse-n dreptul gloatei de femei şi de bărbaţi,
El stătu-n loc: — Bună vremea! Ce mai nou p-aci, fârtaţi?
— De, drumeţe, ce să fie?… Uite (unul a răspuns),
Ne-a ieşit, cam slab porumbul… Ploaie n-am avut de-ajuns.
Dară pe la dumneavoastră?…
— E-he-he!… La noi, în sat?
Când aţi şti! grăi Tândală.
— Ce? mai mulţi au întrebat…
— Ascultaţi minunăţie!… La o casă… este-un ou…
Cât să spun că e de mare?…
Mare, nene, cât un boul…
— Cât un bou? Ha-ha! Se poate? izbucniră toţi deodată.
Ăsta-i d-alea de prin basme… Fugi, că prea e gogonată!…
— Ba e adevăr, cum este — că pe cer un mândru soare
Arde luminos în astă sfântă zi de sărbătoare!…
Zise, vrând să-şi întărească spusele din nou Tîndală,
Oamenii ca arşi săriră:
— I-auziţi-1!…  Ce-ndrăzneală!
Cum cutezi în faţa noastră, a fruntaşilor din sat,
Să vorbeşti aşa prăpăstii, omule neruşinat?…
Şi sărind pe el cu toţii, iute-n lanţuri îl legară.
L-au vârât la gros — şi-acolo pân-a doua zi-1 lăsară.
Dimineaţa următoare, vin din nou fruntaşii, iată,
Şi scoţându-1 de la dubă, vor să-i facă judecată.
— Oameni buni! (primarul zice) Aţi văzut cu ce minciună
A umblat să ne prostească ieri acest impuşcă-n lună?!
Pentru-atâta cutezare, chibzuiţi cu toţii bine,
Şi să-mi spuneţi ce pedeapsă credeţi că i se cuvine?…
— La răcoare! (strigă unul) Şează trei sau patra luni!…
Să vedem, o să-i dea mâna să mai umble cu minciuni?
— Aş! (grăieşte-un altul) Duba? Nu cred minte să-1 înveţe!
Ia să-1 cuminţim, mai bine cu vreo douăzeci de beţe!…
Dar pe când aşa cu toţii ei stăteau la chibzuială,
Ce să vezi? Din ceea parte, numai iacă şi Păcală,
Chiar atunci, din întâmplare, nimeri-n acelaşi sat;
Şi-ajungând în dreptul obştei, locului şi el a stat:
— Bună ziua!… Cum o duceţi? Ce mai nou p-aicea, fraţi?
— De! (răspunse unul) Uite! suntem foc de tulburaţi!
Ieri, aci, cu noi de faţă, hoţu-acesta, mâini legate,
A minţit că-n sat la dânşii este-un ou… Dar ce ou, frate?
Cât un bou!… Mai auzit-ai astfel de minunăţie?…
Ou pe lume-i cu putinţă mare cât un bou să fie?

Citește și:   Povestea prințului broscoi

…………………………………………………………………………….

Năzdrăvanul  de  Păcală,  la  Tindal-atunci  priveşte…
Şi mustaţa răsucindu-şi:  — De! mai ştiu şi eu? grăieşte.
Ouă de aşa mărime nici  văzut-am pe pămînt
— Măcar că destulă lume colindat-am de când sunt …
Nici n-am auzit vreodată pomenindu-se c-ar fi…
Dar… cu ochii mei văzut-am o minune… şi mai şi!
Fraţilor! în satul nostru, Ia o casă-n bătătură,
Este-o namilă de raţă… ştiţi ce mare? cât o şură!…
— Valeu! Ce spui? Cât o şură? oamenii-ntr-un glas grăiesc,
Şi privirea spre Tândală toţi pe loc şi-o aţintesc.
— Păi atunci (îngână unul), ăsta n-a minţit, săracul.
Raţe d-alea… pot să facă ouă cât un bou, la dracul!
– He, ba şi mai mari! (zic alţii) Să-1 lăsăm de drum să-şi cate!
Înfundând pe om la dubă, i-am făcut o nedreptate!…
— Da! Aşa-i răspund cu toţii
Şi din  lanţ îndată mare
Pe Tândală-i sloboziră, mai cerîndu-i şi iertare…
Ba le-a dat şi bani chiar obştea, l-amândoi, o sumă bună:
Doar să tacă, de-nchisoare nimănui să nu mai spună!
Dânşii ce erau să facă?… Făr-a zice ba… primiră…
Când la drum însă-au luat-o, râsu-abia şi-l stăpâniră.
Şi s-au dus să-mpartă banii, într-un crâng… Dar lui Tândală
Îi veni cu cinci parale mai puţin ca lui Păcală,
Iar pe vremurile-acelea, cinci parale… bani erau,
Nu ca astăzi!… Cum s-o dreagă? Mărunţiş de fel n-aveau.
– Ştii ce, măi? (grăi Păcală) Astăzi n-ai, cred, niciun zor.
La nevoie… să mă cauţi!… Cinci parale ţi-s dator:
Ţi le-oi da! Rămâi cu bine!
– Bun!
Şi iar s-au despărţit:
Unul spre apus plecat-a, celălalt… spre răsărit.


14 comentarii

  1. tyoo chiar asa de incult esti ca nu poti citi asta intr-o saptamana?asta o citesti in mai putin de 10 min!!dar pt.inculti e mai greu!!
     (3)
     (5)

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?