Povestea castanelor (II) de Trenca Banciu-Brașov

0

Seara, în amurg, înviorate de adierea dulce a vântului și înfiorate de mângâierea lui, ascultau cântecele păsărelelor și-și torceau firul amintirilor de peste zi. Și așa zilele treceau, florile se desfăceau și erau din zi în zi mai frumoase.

Într-o dimineață s-au sculat mai vesele ca oricând. Se gândeau să stea mai mult la soare, să facă mai multă baie și, apoi să se joace fel de fel de jocuri. Când să se îmbrace, nu și-au mai găsit rochițele.

-Unde-or fi rochițele noastre? Cine le-o fi luat? au strigat ele supărate. De necaz, au început să plângă. În sfârșit, după ce s-au potolit din plâns, uitându-se în jur, au văzut că rochițele erau căzute jos, rupte bucătele-bucățele. S-au întristat de tot. Castanul văzându-le necăjite, le-a îndemnat să-și facă altele. Acestea se cam învechiseră și nu mai erau așa de frumoase.

În timp ce se sfătuiau ce să facă, au văzut o frunză, care ședea întinsă la soare, desfătându-se.

-Dragă frunză, nu ne dai din culoarea ta să ne țesem câte o rochiță nouă?

-Ba vă dau chiar câte o bucățică de frunză, dacă vreți.

Citește și:   Bulgarele de pamant, de Silvia Kerim

În câteva ceasuri, castanele și-au croit câte o rochiță verde care se părea că nu era așa frumoasă ca cealaltă.

În seara aceea, în loc să râdă, să povestească, s-au culcat tare triste. Una dintre ele n-a adormit și se gândea ce să facă pentru ca rochițele lor să fie frumoase.

Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecărei rochițe sclipeau aceleași pietre scumpe și strălucitoare ca și pe celălalte. Când a venit albina să le mai povestească ce este nou prin lume, au rugat-o să le aducă niște podoabe ca să-și înfrumusețeze rochițele.

Albina le-a adus o sumedenie de ace pe care și le-au înfipt în rochițe pe toate părțile, iar dimineața, în vârful fiecărui ac sclipea câte un bob de mărgăritar, în toate razele de soare jucăușe dădeau scântei tare luminoase.

Toată vara castanele au stat la soare, făcând baie călduță sub razele lui dogoritoare, care le mângâia cu dragoste.

Castanul le iubea pentru că erau cuminți și harnice; le adormea cu șoaptele vântului, care se strecurau printre frunze și aduceau țârâitul greierului sau ciripitului păsărelelor; le mângâia cu frunzele lui din care le făcuse un pat bun, odihnitor.

Citește și:   Ce-a uitat Fănucă să spună? de Luiza Vlădescu

Vara trecu, cu cerul ei senin, cu cântece de păsărele și cu ploi calde. Frunzele multor copaci, îngălbenite, își luau zborul plutind în neștire prin aer și, apoi, căzând pe pâmânt care, unde nimereau. Și castanului i se îngălbeniseră frunzele și au început să-i cadă una câte una. Își făcea și el pregătirile pentru iarnă.

Va urma….

Distribuie:

Lasă un comentariu