Povestea fulgului de zăpadă (II) de Trenca Banciu

0

Cînd rochia a fost gata, Roua s-a aşezat în faţa oglinzii şi s-a îmbrăcat. Era atât de frumoasă în seara aceea, că licuricii alergau de colo până colo prin grădină, să vestească toate cântătoarele, gângăniile, florile, frunzele, vântul, că Roua este mai frumoasă ca oricând şi să poftească toţi să o vadă.

Şi, într-adevăr, privindu-se în undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire băgă mâna în apă s-o tulbure, să vadă dacă nu e vreo nălucire.

Nu, cu adevărat era ea.

Mama fetei pleca zilnic la lucru şi Roua rămânea cu gospodăria, acasă.

Când pleca, nu uita totdeauna să-i spună: „Ai grijă de casă şi mai ales de tine“. Roua zâmbea, o îmbrăţişa, o săruta şi mama pleca liniştită.

Într-una din zile, după ce Roua termină toată treaba, luă rochia cea frumoasă şi se îmbrăcă. Se privi în oglindă. Era încântată. Ce-ar fi să mă duc la prietenele mele, să le arăt ce rochie frumoasă am? Şi se îndreptă spre uşă, dar… îşi aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se întoarse şi începu să danseze prin cameră. Învârtiiidu-se, atinse perdeaua care dezvălui minunile de afară. Privi pe fereastră. Soarele arzător arunca raze de aur care învăluiau tot pământul. Păsărelele ciripeau, zburdând de ici-colo, cântînd cântece de bucurie către soare. Florile cu rochiţele lor care de care mai frumoase îşi ridicau căpşorul, pline de fericire, înspre el. Fluturaşii în haina lor de sărbătoare treceau pe la fiecare floare, îi spuneau ceva şi plecau la alta, apoi la alta şi tot aşa mereu.

Citește și:   Un mugur esti

Ce bine trebuie să fie afară! gândi Roua. Cum aş vrea să fiu şi eu în soare, să mă bucur ca toate vieţuitoarele!

„Nu, nu, nu trebuie!“ şi se întoarse.

Trecu ziua, veni mama, merseră în grădiniţă şi se culcară.

A doua zi în capul fetei se înfiripă gândul să iasă afară, aşa de tare, că nu o mai slăbea. îşi luă rochia cea minunată, se privi în oglindă însă bucuria nu-i mai fu atât de mare. Se duse la fereastră plictisită.

Privi. Acelaşi tablou. De cîteva ori se îndreptă spre uşă şi se întoarse. Trecu si ziua aceasta cu bine.

Veni a treia zi, Rouă îşi puse rochia, se privi în oglindă, vru să danseze, să cânte. Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gândul de a ieşi la soare.

„Şi ce-o să fie dacă ies?“ gândi ea — apoi cu glas tare — „Mă duc doar în prag, mai departe nu”. Se mai suci, se mai învârti, privi pe fereastră. Fluturii zburau de colo până colo, parcă ziceau „Vino, vino!“.

îşi luă inima în dinţi şi se duse la uşă. O deschise. Vai, ce încântare! Căldura îi învălui trupul. Ce bine se simţea acum. Nu o durea nimic, nu simţea nimic rău. Ieşi în curte. începu să alerge, să cânte, să mângâie florile, încercă să prindă un fluture.

Citește și:   Numaratoare, de Titel Constantinescu

Obrajii i se rumeniră, ochii îi străluceau mai tare. Dar părul, era numai fire de aur în care sclipeau pietre scumpe.

Fericirea era nemăsurată. Rouă se simţea uşoară, parcă plutea, se învârtea, nu se mai astâmpâra.

Deodată, vrând să se oprească în loc, să se odihnească, simţi că nu mai atinge pâmîntul. Bucuria îi fu mai mare. Se lăsă în voia vântului şi ; urcă tot mai sus, tot mai sus.

— Ajung la soare, ajung! Cât am dorit şi doresc să fiu lângă el. Ce frumos e!

Privi în jos. Ce frumos se vedeau casele, grădinile, pământul! Se gândi: “Cum de n-am ieşit până acum afară? Toate au fost numai nişte născociri. Când o să-i povestesc mamei tot ce am văzut!“

Va urma…


Distribuie:

Lasă un comentariu