Povestea puişorului moţat

8

Era spre sfârşitul primăverii. Mama cloşcă stătuse trei săptămani pe cuib şi încălzise nouă ouă mari şi roşcate. Era sleită de puteri, dar cu toate acestea, abia aştepta să-şi vadă odrasele.

Şi iată că primul piuit se auzi. Un puişor galben şi cu puful umed rupse coaja oului şi ieşi la lumina zilei strigând cât putea. Mama-cloşcă îl băgă sub aripi, îl încălzi  şi îl linişti. Apoi, unul şi încă unul, ieşiră toţi din întunericul în care stătuseră până acum, abia ţinându-se pe picioare.

Dar cloşca nu stătu mult pe gânduri. A doua zi îşi scoase odrasele la plimbare, mândră, nevoie mare, dar şi cu ochii în patru, ca nu cumva vreun duşman nevăzut să le facă rău. Un colţ de iarbă, o râmă, o firimitură, erau tot atâtea prilejuri ca mama să cheme puii la ea şi  să-i numere.

Am uitat să vă spun că, unul dintre puişori avea un moţ drăgălaş, care-l deosebea de frăţiorii lui. Cloşca observase de la început acest amănunt, dar pentru ea toţi puişorii erau la fel de frumoşi şi deştepţi, grija de a-i apăra era mult mai importantă decât moţul puişorului.

Cu toate acestea ceilalţi puişori nu conteneau în a admira moţul frăţiorului lor, ba chiar se mai şi certau uneori din aceasta cauză.
    – Încetaţi, le spunea mama-cloşcă, moţul nu îl va hrăni şi nu îl va feri de primejdii! Învăţaţi mai bine ce trebuie să faceţi dacă vulpea sau uliul vă dă târcoale.

Citește și:
Cine a venit într-o zi la grădiniţă... (I) de Sonia Larian

Puişorul moţat îi dădea dreptate mamei lui, dar pe undeva, în adâncul sufletului lui, simţea un fel de mândrie şi bucurie pentru că era puişorul cu moţ.

Într-o zi, puişorul se apropie mai mult de malul râului. Privea cu jind la boboceii de raţă care înotau voiniceşte, se scufundau cu capul în apă, făcând tot felul de giumbuşlucuri. Şi nici măcar nu aveau moţ! Ştia că nu avea voie să intre în râu, dar tare s-ar mai fi jucat şi el! 

Deodată observă pe malul râului o bărcuţă făcută din hârtie. Ce-ar fi să o încerce? Nu cumva chiar pentru el fusese pusă acolo? Doar era puişorul moţat! Se apropie de bărcuţă, o împinse şi încercă să se urce în ea. Atunci, o broscuţă care se afla în apropiere îi strigă:

– Hei, este doar o bărcuţă de hârtie! Se va uda şi se va rupe! Nu este bine ce faci!

– Ce animal urât! zise puişorul. Cum şi-o fi închipuind că eu, puişorul moţat,  am să ascult vorbele ei? Şi plecă mai departe.

Trecu pe lângă un peştisor jucăuş. Acesta se luă după bărcuţă şi strigă:

Citește și:
Maricica (I) de Luiza Vlădescu

– Opreşte-te, e doar o bărcuţă de hârtie! Se va uda şi se va rupe!

– Ce-ţi pasă ţie? Dacă se va rupe, îmi voi întinde aripile şi voi zbura…

Barcuţa se udase deja şi începuse să se lăţească. O libelulă trecu prin apropierea puişorului, se învârti puţin în jurul lui, după care zumzăi:

– Ce puişor prostuţ! În curând va fi vai şi amar de puful lui.

Dar puişorul nu putu să-i mai răspundă. Bărcuţa începuse să se scufunde. Încercă să zboare, dar aripile nu i-au fost de niciun folos. Se uită spre mal şi îl cuprise spaima. Ce departe era malul de el! Şi apa era aşa de rece!

Dragi copii, dacă v-aţi fi uitat în acel moment spre râu, aţi fi văzut o broscuţă, un peştişor şi o libelulă care se trudeau să scoată un puişor din apă. Nu a fost uşor, dar cei trei şi-au unit forţele şi au reuşit să înfrângă puterea râului.

Ajuns pe mal, puişorul nu ştia cui să mulţumească mai întâi. Era tare ruşinat de felul cum se purtase! Şi-a zvântat puful gălbui la soare, apoi a pornit-o printre ierburi către frăţiorii lui care ciuguleau liniştiţi pe lângă mama lor. Oare le va povesti ce i s-a întâmplat? Voi ce credeţi?


8 comentarii

  1. A fost o poveste super frumoasa!
    Si ca sa raspund la intrebare.Eu cred ca o sa-i spuna mami sale.
     (4)
     (0)

Lasă un comentariu