Ziua când toţi au şapte ani, după Octav Pancu-Iaşi

3

– Ziceam că eu eram avion, şi era noapte, şi nu vedeam unde să cobor ca să iau castanele, care ziceam că erau portocale. Tu aprindeai lanterna şi făceai uite aşa cu ea, şi atunci eu vedeam lumina, şi coboram, şi încărcam portocalele, apoi tu făceai aşa cu lanterna, iar eu plecam să duc portocalele undeva. E bine?

Era foarte bine. La asta se gândea şi el. Când e seară şi ai o lanternă, o aprinzi, faci cu ea semnale, avionul le vede şi ştie că acolo e aeroportul.

Tocmai atunci îl strigă mama să vină acasă.

– Ne jucăm şi mâie dimineaţă? întrebă aviatoarea.
– Mâine dimineaţă nu se poate, răspunse comandantul aeroportului.
Fetiţa crezu că nu se poate pentru că dimineaţa e lumină şi spuse că nu-i nimic…
– Nu, spuse el. De altceva nu se poate mâine dimineaţă. O să vezi. Să te scoli devreme şi să ieşi în faţa blocului.
– De ce?
– Aşa. O să vezi.

Fugind spre casă, îndreptă lanterna spre faţa fetiţei şi o întrebă:
– Tu ştii cum mă cheamă pe mine?
– Ştiu cum îi cheamă pe toţi copiii din bloc. Ducu te cheamă.
– Nu mă cheamă aşa. Ce-mi dai să-ţi spun?
– Ducu te cheamă! Nu-ţi dau nimic!
– Gata, s-a terminat cu Ducu. De mâine mă cheamă altfel.
– Îţi dau castana aceea mare, ştii tu care, dacă-mi spui…
El râse:
– Nu-mi trebuie nimic. Am vrut să te încerc. Vino să-ţi spun la ureche. Ţine lanterna.

Fetiţa luă lanterna. El făcu din palme o pâlnie, apropie pâlnia de urechea fetiţei şi suflă în ea:
– Dumitrescu Radu.
Pe urmă luă repede lanterna şi întrebă:
– Ai înţeles?
– Da!
– E frumos?
– Da!
– Şi lung, nu-i aşa?Du-mi-tres-cu Ra-du.
– Ei, cum e?
– E bine.
– E grozav, spuse el şi nu se mai opri până în casă.
Toată casa era luminată. Era lumină până şi în baie, în cămară. Şi era o forfotă cum nu mai fusese din ziua când se pregăteau să plece la mare. În bucătărie mama călca şi vorbea cu tata care (…) era în a treia cameră. Îmbrăca nişte caiete în hârtie albastră şi se sfătuia cu mătuşa Niculina unde să lipească etichetele: la mijloc sau în colţul de jos? Bunica era în baie şi potrivea apa în cadă.

Citește și:
Iedul cu trei capre, de Octav Pancu-Iasi

– Dezbracă-te, lasă lanterna aia şi treci la spălat, îi spuse ea. Şi pe urmă strigă către mama: Îl spăl şi pe cap?
– Sigur, spală-l bine, bine, îi strigă mama.
– Să ştii că omul are şi urechi, îi strigă bunicul din cămară.
– Lasă, dumneata nu te mai amesteca! îi strigă bunica.Stai la locul dumitale, citeşte-ţi ”Informaţia” şi nu te mai amesteca.
– Sunt în cămară, cum vrei să citesc ziarul în cămară? Unde aţi pitit cutia aia de aluminiu? În ce-o să-şi ia băiatul mâncarea?
– N-ai grijă dumneata, n-o să rămână el flămând, îi strigă bunica.

Toată casa forfotea. Şi asta s-a întâmplat seara! Dar să vedeţi a doua zi, dimineaţa!
– E târziu, daţi-i zor, zicea bunicul. E şapte şi paisprezece!
– Nu, zicea tata, e numai şi unsprezece. L-am pus aseară după radio…
– N-o să-l bată ghiozdanul în spate? se întreba mătuşa Niculina.
– I-am făcut tartine şi cu brânză şi cu dulceaţă, să fie, zicea bunica.
– Pune-i o batistă în buzunar, zicea bunicul.
– Lasă, dumneata nu te mai amesteca, zicea bunica. I-am pus şi batistă şi de toate.
– Dacă vreţi să ştiţi este şapte şi treizeci şi două. Trebuie să ne grăbim!

Citește și:
Puiul de Vrăbiuţă (II) de Emilia Plugaru

Numai el, Du-mi-tres-cu Ra-du, stătea în mijlocul camerei, îmbrăcat în uniformă, cu ghiozdanul în spate şi mirosind a săpun şi nu zicea nimic.
– Gata, zise mama, haidem!

Şi plecară grăbiţi. Bunicul în frunte, după el bunica, apoi mătuşa Niculina, mama şi tata. Se apropiau de uşi, când mama dădu un ţipăt:
– Am uitat băiatul!
Lui Du-mi-tres-cu Ra-du îi veni să râdă, dar cum nu mai râdea nimeni, nu mai râse şi spuse doar zâmbind:
– Aţi uitat tocmai ce era mai important!
– Da, spuse şi tata, mi se pare că el este cel care începe şcoala azi. Noi numai îl conducem…

Şi îl lăsară toţi să treacă înainte, cu ghiozdanul în spate, în uniforma nouă şi mirosind a săpun.

Din uşa blocului se vedea şcoala. Fetiţa cu care se jucase aseară stătea îm mijlocul trotuarului.

– Te duci la şcoală, îi spuse fetiţa. Şi eu o să merg la anul!
– La anul cine nu poate! Acum să te văd, râse el.
– Dacă n-am şapte ani! spuse fetiţa. Numai cei care au şapte ani merg la şcoală!
– E adevărat, spuse el şi începu să râdă, pentru că îi veni în minte că, mergând odată cu el la şcoală şi bunicul, şi bunica, şi mătuşa Niculina, şi mama, şi tata, toţi aveau în ziua aceea şapte ani.

3 comentarii

Lasă un comentariu