Noapte bună (I) de Oksana Ivanenco

0

A fost odată un gândăcel. Unde trăia, cine ştie? Ba cutreiera pădurea, ba zbura prin lunci. Unde îl prindea noaptea, acolo adormea. Şi parcă-i trebuiau multe unui gândăcel atît de mic? Vreţi să ştiţi ce culoare avea? Hei, nu-i atât de uşor să răspunzi la această întrebare. Dacă se aşeza pe o crenguţă, păsărelele spuneau:
— Uite un gândăcel verde; hai să-l prindem ! şi sfârrr, spre el. Dar gândăcelul nu era atât de prost ca să se lase prins. El — bâzzz — îşi desfăşura aripioarele şi zbura. Zbura drept în faţa soarelui, şi-atunci florile şopteau între ele:
— Ce frumos gândăcel auriu!
Seara broaştele îl socoteau negru. Aşa că nimeni nu ştia cum era el cu adevărat. De altfel ăsta nu era un lucru prea neplăcut, ci dimpotrivă viaţa i se părea tare frumoasă, şi mâncare avea destulă. Unde mai pui că el cutreierase toate împrejurimile şi făcuse cunoştinţă cu toţi. Soarele încălzea, păsările cântau. Aşa viaţă să tot trăieşti!
Într-o zi, el se trezi dis-de-dimineaţă şi zbură peste poiană, spre iaz. În poiană erau multe flori.
— Vai, ce-i asta? strigă deodată gândăcelul. Cine m-a apucat de picioare?
Într-adevăr, ceva parcă-i încurcase picioruşele. Gândăcelul începu să le mişte repede, trase, iar firele în care se încurcase se rupseră. Gândăcelului îi plăcea să le ştie pe toate şi voia să afle şi de data aceasta ce se întîmplase! De aceea el începu să se uite în toate părţile. Văzu în aer nişte firişoare subţiri argintii.
— Grozav! — îşi zise gândăcelul. Aşa ceva n-am mai văzut pînă acuma.
— Cum, nu ştii ce-i asta? întrebă o musculiţă. Mai bine că nu ştii! Păianjenii nesăţioşi îşi ţes plasele ca să ne prindă pe noi, biete gângănii mici şi nevinovate (şi să ne bea sângele). Aşa au pierit cele două surori ale mele. Când ai să vezi aceste fire primejdioase să te fereşti şi să fugi.
— Greşeşti, îi întoarse vorba un gândac bătrân cu coarne. Dar musculiţă nu-l ascultă: ea dispăru atât de repede, încât după o clipă, nici nu se mai zări.
— A greşit, se adresă bătrânul gândac micului gândăcel. Poţi să mă crezi; astea sunt cu totul altfel de fire. Firele despre care a vorbit ea, le ţes păianjenii cu cruce pe spate. Iar astea sunt făcute pentru călătoriile prin aer.
— Călătorii prin aer se miră gândăcelul. Dar nu putea să nu-l creadă.
Gîndacul cu coarne era cel mai deştept dintre toţi gîndacii. De el ascultau până şi florile, pentru că el ştia întotdeauna ce vreme va fi — soare sau ploaie. Dacă vrei poţi să vezi şi tu — spuse bătrânul gândac. Priveşte!
Ceva mai jos, pe o rămurică, se mişca un păianjen mic. El îşi prinse firul de o frunză şi-l lungi, îl lungi, pînă hăt, departe. Apoi desprinse capătul lipit de frunză şi cînd adie vântuleţul, îşi strânse cele opt picioruşe şi zbură dus de firul argintiu.
— Vreau şi eu să mă dau huţa pe un asemenea firicel! — strigă gîndăcelul.
Şi apropiindu-se în zbor, apucă unul din fire, se prinse, îşi strânse aripile şi picioruşele, dar … căzu deodată buf! pe pământ. Se ridică, îşi scărpină şalele cu un picioruş, se uită la arţarul sub care se afla şi fu cât pe-aci să strige ele mirare: arţarul, care era totdeauna verde, era acum galben-auriu.
— Moşule, întrebă gândăcelul pe gândacul cel bătrân, ce-i asta? Prin aer zboară nişte fire, frunzele îngălbenesc, ce-o fi asta?
— E toamnă, băiete, e toamnă! răspunse bătrânul gândac, micându-şi coarnele încoace şi-ncolo.
— Hm, zise gândăcelul, ce-o mai fi şi aia „toamnă“ ? într-adevăr, vara trecuse şi sosise toamna.

Citește și:   Muc cel Mic ( II ), de W. Hauff

Va urma….

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?