Robinson Crusoe ( fragment ), de Daniel Defoe

3
La 1 septembrie 1659, Robinson Crusoe se îmbarcă pe o corabie spre Guineea, în urma unui naufragiu, fiind singurul supravieţuitor, Robinson Crusoe ajunge într-o insulă necunoscută unde a trăit 28 de ani, două luni şi nouăsprezece zile.Se împliniseră douăzeci şi trei de ani de când trăiam pe această insulă. Eram atât de obişnuit cu locurile şi cu felu-mi de viaţă, încât, dacă aş fi fost sigur că nici un sălbatic nu vine să mă tulbure, aş fi putut trăi resemnat şi cu dragă inimă tot restul vieţii aici, până în clipa când aş fi pus capul jos, să mor ca ţapul cel bătrân din peşteră.

Între timp izbutisem să-mi asigur şi oarecare distracţii, aşa că timpul trecea mai uşor ca la început. II învăţasem pe Poli să vorbească, după cum am povestit. Vorbea acum mai bine şi mai articulat. Mi-era plăcut să-l ascult. A trăit în preajma mea nu mai puţin de douăzeci şi şase de ani. Nu ştiu cât a mai trăit şi după aceea, dar ştiu că în Brazilia se spunea că papagalii ajung la vârsta de o sută de ani. Poate că mai trăiesc şi azi în insulă câţiva Polii, care mai strigă încă după sărmanul Robinson Crusoe. Nu urez nici unui englez nefericirea de a ajunge acolo ca să-i audă. Dacă ar face-o, ar crede desigur că aude pe dracul.

Câinele mi-a fost tovarăş credincios şi plăcut timp de şaisprezece ani şi a murit de bătrâneţe. Am mai povestit cum mi s-au înmulţit pisicile.
Afară de aceste animale mai ţineam totdeauna pe lângă mine şi doi-trei iezi, care mâncau din mână.

Mai târziu, am avut şi alţi doi papagali, pe care i-am învăţat să vorbească destul de bine. Mă strigau cu toţii Robinson Crusoe, dar nici unul aşa de bine ca primul, cu care într-adevăr îmi dădusem multă osteneală. Mai aveam câteva păsări marine, pe care le domesticisem. Nu ştiam cum le zice. Le prinsesem pe ţărm şi le tăiasem aripile.

Parii plantaţi în jurul fortăreţei au crescut, transformându-se într-o pădurice deasă. Aici, între copaci, trăiau şi se înmulţeau aceste păsări şi mi-era mai mare dragul să le văd. M-aş fi simţit tare mulţumit de viaţa pe care o duceam dacă aş fi fost ferit de sălbatici, care mă băgaseră în sperieţi.

Mă aflam acum în decembrie, în al douăzeci şi treilea an al şederii mele. Sosise vremea secerişului, care îmi cerea să stau mai mult la câmp. O dată, îndreptându-mă spre câmp foarte devreme – nici nu se luminase bine de ziuă – am fost surprins zărind lumina unui foc pe ţărm, cam la două sute mile depărtare de mine, spre capătul insulei, unde observasem odinioară urme de sălbatici. Spre marea mea durere, era în partea insulei dinspre locuinţa mea. Am fost foarte mirat şi am rămas pironit locului, neîndrăznind să mai ies din livada mea, de teamă să nu fiu prins.

Citește și:   Gulliver în tara piticilor ( fragment ), de Jonathan Swift

Dar nici acolo nu mai aveam linişte. Teama şi grija mă chinuiau. Dacă aceşti sălbatici, cutreierând insula, ar da de lanurile de grâne coapte sau în curs de seceriş, ori peste lucrurile mele, de îndată ar ghici că insula este locuită şi ar porni în căutarea mea.

M-am întors în fortăreaţă şi am tras scara după mine. Am căutat să dau împrejurimilor o înfăţişare naturală şi nelocuită. Apoi, am pregătit totul pentru apărare. Am încărcat tunurile, cum le ziceam eu flintelor. Erau aşezate în poziţie de tragere, pe întăriturile cele noi. Am pus gloanţe în pistoale, hotărât să mă apăr până la capăt. Nu am uitat să cer ocrotirea cerului, rugând pe Dumnezeu să mă scape din mâinile canibalilor. Astfel am stat vreo două ore, tare nerăbdător, neavând nici o iscoadă pe care s-o trimit pentru a-mi aduce ştiri din afară.

Tot chibzuind ce să fac, n-am mai putut răbda. Aşezând scara pe o parte a stâncii, unde era un loc mai drept, m-am urcat trăgând-o apoi după mine. Am aşezat-o din nou, şi în felul acesta am ajuns în vârful dealului. Culcat pe burtă, într-un loc mai neted, pe care îl observasem mai înainte, am scos ocheanul, pe care-l luasem dinadins, îndreptându-l spre locul cu pricina. Acolo am zărit nu mai puţin de nouă sălbatici – toţi goi puşcă – aşezaţi în jurul focului, nu ca să se încălzească – era foarte cald – ci, aşa cum presupusesem eu, ca să-şi gătească prânzul barbar din carne de om, despre care nu ştiam dacă fusese adusă vie sau moartă.

Aveau cu ei două pirogi, trase acum pe mal. Apele fiind retrase, mi se părea că aşteaptă fluxul să plece. Nu-mi pot descrie emoţia pe care am simţit-o văzându-i în această parte a insulei şi atât de aproape de mine. Mai târziu, după ce mi-am dat seama că vin întotdeauna aduşi de reflux, m-am liniştit, ştiind că pot ieşi fără grijă în timpul fluxului. Astfel mi-am putut vedea de treburi şi strânge recolta.

Într-adevăr, când fluxul a făcut să apară curentul de vest, i-am văzut sărind în bărci şi îndreptându-se spre larg. Cam cu un ceas înainte de plecare, au început să ţopăie şi să dănţuiască. Erau complet goi, însă nu puteam desluşi dacă erau bărbaţi sau femei.

Îndată ce i-am văzut îmbarcaţi şi plecaţi, am luat două puşti pe umăr, două pistoale la brâu şi sabia şi am pornit-o în goană spre dealul unde le găsisem pentru prima dată urmele. Când am ajuns – cam după vreo două ceasuri, căci eram prea împovărat cu armele ca să alerg iute -am văzut că acolo fuseseră încă trei bărci cu sălbatici, iar privind şi mai departe, i-am zărit îndreptându-se cu toţii spre continent Priveliştea era înfiorătoare. Jos, pe mal, se aflau răspândite urmele praznicului lor crâncen.

 

3 comentarii

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?