Bambi (III), de Felix Salten

1
În adâncul desişului exista un locşor care aparţinea mamei lui Bambi. Era la doar câţiva paşi de poteca îngustă a căprioarelor, dar era greu de găsit dacă nu cunoşteai mica intrare dintre tufişurile dese.

Era un spaţiu foarte îngust; atât de îngust, încât cele două căprioare de-abia aveau loc să se mişte. Cămăruţa era şi joasă, iar când mama lui Bambi stătea în picioare, capul îi ajungea în rămurişul de deasupra. Tufele dese creşteau una într-alta şi nu dădeau voie puţinelor raze de soare să atingă pământul. Aici, în această cămăruţă, se născuse Bambi, aici era locuinţa lui şi a mamei lui.

Mama stătea culcată şi dormea. Şi Bambi aţipise un pic. Dar, când se trezi, era plin de vioiciune. Se ridică în picioare şi privi în jur.

Aici înăuntru era penumbră şi se auzea susurul lin al pădurii. Din când în când răsuna glasul subţire al piţigoilor, râsetele ciocănitorilor sau strigătul răguşit al ciorilor. În general însă, era linişte. Aerul era foarte cald şi apăsător. Bambi se uită la mama lui.
– Dormi?
 
Mama nu dormea. Se trezise de-ndată ce Bambi se ridicase în picioare.
– Ce facem acum? întrebă Bambi.
– Nimic, îi răspunse mama, rămânem aici. Stai frumos jos si culcă-te.
Dar Bambi n-avea chef de somn.
– Haidem, se ruga el, hai pe câmpie. Mama îşi înălţă capul.
– Pe câmpie? Acum… pe câmpie…? Părea atât de mirata şi de speriată, încât lui Bambi i se făcu frică.
– Nu avem voie pe câmpie acum? întrebă el timid.
– Nu, se făcu auzit răspunsul hotărât al mamei. Nu, acum nu e posibil.
– De ce? Bambi îşi dădu seama că era ceva în neregulă. I se făcuse frică, dar simţea dorinţa să afle totul. De ce n-avem voie să mergem pe câmpie acum?
– O să înveţi tu toate acestea mai târziu, când vei fi mai mare… îl asigură mama.
– Mai bine spune-mi acum, insistă Bambi.
– Mai târziu, îi repetă mama. Eşti încă un copil mic, continuă ea drăgăstos, şi cu copiii nu se vorbeşte despre asemenea lucruri. Devenise foarte serioasa. Acuma… pe câmpie… nici nu vreau să mă gândesc. Ziua… în amiaza mare…!
– Dar, îi replică Bambi, şi când am fost noi, tot zi era.
– Asta e altceva, îi explică mama, atunci era dis-de-dimineaţă.
– Numai dis-de-dimineaţa ai voie să mergi acolo? Bambi era atât de curios.
– Numai dis-de-dimineaţa, sau seara târziu… sau noaptea… îi răspunse ea răbdătoare.
– Şi niciodată ziua? Niciodată…? Mama ezită.
– Ba da, zise ea în cele din urmă, câteodată… unii dintre noi mai ies şi ziua pe câmpie. Dar asta se întâmplă doar în cazuri deosebite… nu pot să-ţi explic… eşti încă prea mic… unii merg… dar sunt în mare pericol.
– Cum de sunt în pericol? Bambi era curios la culme. Mama însă nu prea voia să-i spună.
– Pur şi simplu, sunt în pericol… crede-mă, copile, tu încă nu poţi înţelege aceste lucruri.

Bambi se gândi că putea înţelege totul, numai faptul că mama lui nu răspundea cu exactitate la întrebările lui nu-l putea înţelege. Dar tăcu.
– Aşa trebuie să trăim, îi spuse mama, noi toţi. Chiar dacă iubim ziua… şi o iubim, mai ales în
copilărie… totuşi trebuie să trăim aşa, să ne ferim ziua. Doar seara avem voie să ne plimbăm în voie, până dimineaţa. Înţelegi?
– Da.
– Deci, copilul meu, de aceea trebuie să stăm aici unde suntem. Aici suntem în siguranţă. Aşa! Şi acuma, stai jos şi culcă-te.
Dar Bambi nu voia să stea jos.
– De ce suntem în siguranţă aici? întrebă el.
– Fiindcă ne păzesc tufişurile, ramurile lor foşnesc, iar crenguţele uscate de pe pământ pocnesc şi ne avertizează, la fel ca frunzişul uscat de anul trecut care ne dă un semn de alarmă. Fiindcă tot aici sunt gaiţele şi ciorile care stau de pază şi prin ele auzim deja de departe daca vine cineva…
– Ce înseamnă, se interesă Bambi, frunzişul de anul trecut?
– Hai, stai lângă mine, zise mama, o să-ţi povestesc. Bambi se aşeză cuminte lângă mama lui, lipindu-se de ea. Mama îi povesti despre copacii care nu rămân veşnic verzi şi că soarele şi căldura vor dispărea.
Atunci vremea va deveni rece, frunzele vor avea culoarea galbenă, maro sau roşie şi ele vor cădea încetul cu încetul pe pământ. Aceste frunze uscate care se aşază pe pământ foşnesc dacă le atinge un picior, iar asta înseamnă: „vine cineva!" Sunt foarte importante aceste frunze uscate care, chiar şi în timpul verii, avertizează când se apropie cineva.

Bambi se lipi foarte strâns de mama lui. Uitase de câmpie. Era atât de plăcut să stai aici şi să asculţi ce are mama de spus.
Când mama tăcu în cele din urmă, Bambi avea la ce să se gândească. Era frumos din partea frunzelor uscale că păzeau căprioarele, cu toate că erau ofilite, îngheţaseră şi trecuseră prin atâtea. Se tot gândea la acel pericol de care pomenise mama. Dar atâtea gânduri îl oboseau. Era linişte în jurul lui. Aerul era foarte cald, şi, în cele din urmă, Bambi adormi.


Un comentariu

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?