Bambi (IV), de Felix Salten

2
Într-o seară, se afla din nou cu mama pe câmpie, convins că de-acum ştie tot ceea ce se poate vedea sau auzi pe această câmpie. Dar, din păcate pentru el, avea să se arate că mai existau destule lucruri pe care încă nu le cunoştea.

La început, totul a fost la fel ca prima oară. Bambi se juca vesel cu mama de-a prinsul. Fugea în cercuri, necontenit, şi se bucura de spaţiul acela întins, de cerul înalt şi de aerul proaspăt. Dar, după o clipă, constata că mama se oprise din joc. Bambi se opri atât de brusc din săritură, încât picioarele îi alunecară în toate direcţiile. Pentru a-şi regăsi echilibrul, sări în sus cu toată forţa. Mama părea a sta de vorbă cu cineva, dar, în iarba aceea mare, nu puteai recunoaşte cu cine. Curios, Bambi veni mai aproape. În faţa mamei puteai recunoaşte două urechi lungi. Erau de culoare gri-brună cu dungi negre. Bambi ezită, dar mama îl linişti:     ,
– Hai încoace, este prietenul nostru, iepurele… hai liniştit, să te poată vedea şi el.
Bambi se apropie fără teamă şi stătea acuma în faţa iepurelui. Urechile lui lungi se ridicau în sus,
după care îi cădeau în jos, ca şi cum şi-ar fi pierdut deodată orice putere. Bambi se încorda puţin când văzu mustăţile îndreptate în toate direcţiile. Dar, totodată, observă ce faţă blândă are iepurilă şi cu ce ochi mari şi rotunzi aruncă priviri modeste în juru-i. Arăta într-adevăr ca un prieten iepurele ăsta. Teama de la început a lui Bambi se risipi numaidecât. În mod ciudat îşi pierdu şi respectul pe care-l simţise iniţial.
– Bună seara, tinere, îl salută iepurele cu aleasă politeţe.
Bambi dădu din cap în semn de salut. Nu ştia nici el de ce. Deşi o făcu într-un mod politicos şi cu prietenie, părea totuşi puţin distant. Nu putea altcumva. Poale era ceva înnăscut.
– Ce prinţ tânăr şi frumos, îi zise iepurele mamei. Se uita atent la Bambi, în timp ce îşi mişca urechile când în sus, când în jos. Asta nu-i plăcea lui Bambi. Parcă voia să spună: „Nu merită".
În timpul acesta, iepurele continua să-1 privească pe Bambi cu ochii lui mari şi rotunzi. Nasul şi botul,  superba mustaţă, se mişcau încontinuu, de parcă îi venea să strănute şi nu putea. Pe Bambi îl pufni râsul. Râse şi iepurele, dar ochii lui deveniseră mai gânditori.
– Vă felicit, îi zise el mamei, vă felicit cu toată sinceritatea pentru acest fiu. Da, da… o să fie odată un prinţ superb… da, da, asta se vede imediat.
Iepurele se ridicase pe picioarele de dinapoi, iar Bambi stătea şi se mira. După ce-şi ciulise urechile şi adulmecase cu nasul mirosurile din jur, se aşezase din nou, în mod manierat, pe toate cele patru picioare.
-Aşa, acuma nu-mi mai rămâne decât să-mi iau rămas-bun de la Domniile Voastre, zise el, cu tot res-
pectul, mai am de făcut multe în seara asta.    
Se întoarse şi îşi văzu de drum, cu urechile lăsate în jos până la umeri.
– Bună seara, strigă Bambi după el. Mama zâmbea.
– Bunul iepure… atât de bun şi de modest. Nu-i este deloc uşor pe lumea asta.
Vorbele ei erau pline de simpatie faţă de iepure.

Bambi se plimba încolo şi încoace prin preajma mamei, lăsând-o pe aceasta să mănânce în linişte. Spera să-l reîntâlnească pe vechiul lui prieten, ba era dispus să facă noi cunoştinţe. Căci, fără a şti de ce, în el îşi făcea loc un simţământ de aşteptare a ceva nou.

Dintr-odată auzi în depărtare un murmur uşor, ca un ciocănit încet, dar rapid, care atingea pământul.
Se uită într-acolo. Acolo, la marginea pădurii, ceva se mişca prin iarbă. O fiinţă… nu… două! Bambi îi aruncă o privire rapidă mamei sale, dar aceasta nu
era preocupată de ceea ce-l frământa pe Bambi. În faţa lui se zăreau exact aceleaşi mişcări în cerc pe
care le făcuse el înainte. Bambi era atât de uluit, încât făcu un salt înapoi de parcă ar fi vrut s-o ia la fugă. Acest gest al lui îi atrase atenţia mamei, care îşi ridică ochii spre el.    
– Ce-i cu tine? strigă ea.
Dar Bambi era mut, nu-şi găsea cuvintele şi îngână doar:
– Acolo… acolo… Mama se uită într-acolo.
– Asta era, zise ea, nu-ţi fie teama, este verişoara mea. Şi ea are un copilaş… ba nu, chiar doi. Mama vorbise plină de voioşie, dar acum părea destul de serioasa. Nu… să aibă Ena doi copii… chiar doi…

Citește și:   Bambi (II), de Felix Salten

Bambi stătea şi căsca gura. Acolo răsărise o făptură  care semăna cu mama lui. Nici nu o băgase în seamă până atunci. Urmărea doar mişcările în cerc ale celor doi, dar nu vedea decât spinările lor roşietice, cu dungi subţiri.
– Haide, zise mama, să mergem la ei, să ai şi tu parteneri de discuţie.
Bambi ar fi vrut s-o ia la fugă într-acolo, dar, văzând-o pe mama păşind încet, cu privirea orientată în toate părţile, se abţinu şi el. Însă era foarte agitat şi plin de nerăbdare. Mama continua să vorbească:
– Mă gândeam eu că odată şi odată o s-o întâlnim pe Ena. „Oare unde-o fi?" m-am tot întrebat. Mă gândeam eu că are un copil. Asta era uşor de ghicit. Dar, doi copii…

Ceilalţi îi observaseră şi ei şi le ieşiră înainte. Bambi trebui să o salute pe mătuşă, deşi ochii îi erau aţintiţi doar asupra copiilor ei. Mătuşa era foarte prietenoasă.  
– Da, îi zise ea lui Bambi, aceştia sunt Gobo şi Faline. Vă puteţi juca mereu împreună.
Copiii stăteau nemişcaţi şi se uitau unul la altul. Gobo umăr la umăr lângă Faline, iar Bambi direct în faţa lor. Stăteau doar, fără să se mişte, şi căscau gura.
– Lasă-i, zise mama, o să se împrietenească ei.
– Ce copil frumos, replică mătuşa Ena, într-adevăr, un copil deosebit de frumos. Atât de puternic, şi ce ţinută…
– Ei, merge, zise mama modestă. Dar n-aş fi crezut ca tu să ai doi copii, Ena.
– Da, uneori se întâmplă. Ştii doar, draga mea, eu am mai avut copii…
– Bambi este primul meu născut, zise mama.
– Vezi, o linişti Ena, poate data viitoare o să fie şi la tine altfel…

Copiii tot mai stăteau cu privirile unul la altul. Nici unul nu scotea o vorbă. Dintr-odată însă, Faline făcu un salt şi o luă la goană. Începuse să se plictisească.
În clipa următoare Bambi era pe urmele ei, iar Gobo nu avu nici el nevoie de invitaţie specială. Zburdau în semicerc, se întorceau fulgerător, făceau tumbe şi goneau în stânga şi în dreapta. Totul era atât de minunat. Când se opriră pentru o clipă să-şi mai tragă sufletul, era de parcă se cunoşteau de când lumea, începură să pălăvrăgească.
Bambi le povesti despre discuţiile lui cu bunul căluşar şi cu fluturele.
– Ai vorbit cu gândacul auriu? îl întrebă Faline. Nu, cu el nu vorbise. Nu-l cunoştea, nici măcar
nu ştia cine e.
– Eu vorbesc deseori cu el, îi explică Faline lăudându-se puţin.
– Pe mine m-a certat gaiţa, zise Bambi.
– Într-adevăr? se miră Gobo. A fost atât de obraznică gaiţa cu tine?
Gobo era puţin mirat, el, care era atât de modesl şi de retras.
– Şi pe mine m-a înţepat ariciul în nas, observă el, O spunea însă ca pe un lucru care nu este atât
de important.
– Cine este ariciul? se interesă Bambi. I se părea minunat să stea aici, cu prietenii lui, şi să afle o mulţime de lucruri interesante.
– Ariciul este o fiinţă groaznică, interveni Faline. E plin de ţepi mari pe tot corpul… şi, în afară de asta, e şi foarte răutăcios!
– Crezi cu adevărat că e răutăcios? întrebă Gobo. Doar nu face nimănui rău.
– Aşa, îi replică Faline scurt, nici măcar nu te-a înţepat, nu?
– Ei, asta a fost fiindcă am vrut să vorbesc cu el… şi m-a înţepat numai încet. Nu m-a durut prea tare.
Bambi i se adresă lui Gobo:
– De ce n-a vrut ca tu să vorbeşti cu el?
– Nu vrea să stea de vorbă cu nimeni, se amestecă Faline. Cum te apropii de el, se face ghem şi nu mai vezi decât ţepi. Mama noastră ne spune că ariciul este din cei care nu vor să aibă de-a face cu lumea. – Poate că îi e doar frică, susţinu Gobo. Dar Faline ştia mai bine.
– Mama spune că e mai bine să nu ai de-a face cu astfel de persoane.

Dintr-odată Bambi i se adresă încet lui Gobo:
– Ştii cumva ce înseamnă aia… pericolul? Auzind această întrebare, cei doi deveniră foarte
serioşi şi se strânseră mai aproape unul de altul. Gobo căzu pe gânduri. Se vedea că-şi dă silinţa să ştie răspunsul fiindcă vedea cât de curios era Bambi să-l afle.
– Pericolul, şopti el,pericolul., este ceva foarte rău..
– Da, accentuă Bambi agitat, ceva foarte rău… dar ce?
Se vedea că erau îngroziţi toţi trei. Dintr-odată Faline strigă veselă:
– Pericolul este… când trebuie să fugi… O luase la fugă; nu voia să stea doar în loc şi să-i fie frică. Bambi şi Gobo o urmară. Începură să se joace, în scurt timp uitaseră de acea întrebare serioasă. După o clipă se opriră din nou, la fel ca înainte, să mai stea de vorbă. Se uitau la mamele lor care stăteau liniştite una lângă alta, mâncau şi vorbeau.
Mătuşa Ena îşi înălţă capul şi le strigă copiilor:
– Gobo! Faline! Imediat trebuie să plecăm… Şi mama îl atenţiona pe Bambi:
– Haide… e timpul.
– Încă o clipă, se rugă Faline, doar o clipă. Bambi insistă şi el:
– Să mai rămânem! Te rog! E atât de frumos! Iar Gobo repetă cu modestie:
– E atât de frumos… încă o clipă. Vorbeau toţi trei în acelaşi timp. Ena se uita la mama.
– Ce ţi-am spus? Nu vor să se mai despartă.

Citește și:   Mâna maestrului

Dar atunci se întâmplă ceva mult mai neobişnuit decât tot ceea ce văzuse Bambi în acea zi. Din pădure se auzi un tropăit care făcu să vibreze pământul. Zgomot de crengi rupte, foşnet de frunziş şi, înainte să-ţi poţi ciuli urechile, se iviră din desişul pădurii unul după altul. Primul croia drumul, celălalt îl urma în goană. Veniră în galop, dădură un ocol câmpiei după care se retraseră în pădure, unde-i puteai auz tropăind. După scurt timp, apărură din nou şi se opriră ca la comandă la o distanţă de douăzeci de paşi unul de celălalt.

Bambi se uita la ei şi nu se mişca. Arătau cam ca mama şi mătuşa Ena. Dar pe capetele lor strălucea coroană de mărgean brun cu vârfuri albe. Bambi era complet năucit; se uita de la unul, la altul. Unul din ei era mai mic şi avea o coroană mai mică. Celălalt era de o frumuseţe copleşitoare. Stătea falnic, iar sus pe cap se înălţa rămurişul coarnelor.
– Oh! strigă Faline plină de admiraţie.
– Oh! repetă Gobo încet. Bambi însă nu spunea nimic. Era fascinat şi rămase mut pe loc. Cei doi se puseră în mişcare, fiecare în altă direcţie, reîntorcându-se încet în pădure. Cel cu coroana mare ajunse până în apropierea copiilor, a mamei şi a mătuşii Ena. Păşea cu capul ridicat maiestuos, fără să se uite la cei care-1 admirau. Copiii nici nu îndrăzniră să respire, până când el dispăru în desiş. Se uitară acum după celălalt, dar şi el dispăruse după uşile verzi ale pădurii.

Faline întrerupse prima tăcerea.
– Cine au fost? strigă ea. Vocea ei obrăznicuţă tremura. Cu vocea aproape stinsă repetă şi Gobo:
– Cine au fost? Bambi tăcea.
Mătuşa Ena le răspunse pe un ton solemn:
– Taţii, ei au fost. Apoi se despărţiră fără să mai vorbească despre cele văzute. Mătuşa Ena şi copiii ei dispărură după primul tufiş. Era drumul lor. Bambi şi mama trebuiau să  traverseze câmpia, până la stejar, pentru a ajunge pe  drumul care ducea spre casă. Mult timp Bambi tăcu. În cele din urmă întrebă totuşi:
– Nu ne-au văzut? Mama înţelese ce voia Bambi să spună şi îi răspunse:
– Bineînţeles că da. Ei văd totul. Bambi simţea că i se strânge inima; nu îndrăznea să pună întrebări, şi totuşi căuta răspunsuri la lucrurile necunoscute.
– De ce… porni el să întrebe, dar apoi tăcu.
– Ce vrei să spui, copilul meu? îl îndemnă mama.
– De ce n-au rămas la noi?
– Ei nu rămân la noi, răspunse mama, doar în unele perioade… Bambi continuă:
– De ce n-au vorbit cu noi?
– Acuma nu vorbesc cu noi… zise mama, doar în numite perioade… Trebuie să avem răbdare până se vor întoarce şi-or să ne vorbească… după cum vor dori ei.
Îngrijorat, Bambi întrebă:
– Tatăl meu o să vorbească şi cu mine?
– Bineînţeles, copilul meu, îl asigură mama, când vei fi mare, va vorbi cu tine, şi uneori vei putea fi împreună cu el.

Bambi păşea tăcut lângă mamă, dar întreaga lui gândire era absorbită de chipul tatălui. „Cât de frumos e!" îşi repeta el întruna. De parcă îi putea citi gândurile, mama îi spuse:
– Dacă o să rămâi în viaţă şi o să fii deştept să eviţi pericolele, atunci o să fii şi tu odată la fel de puternic şi de frumos ca tatăl tău şi o să porţi o asemenea coroană ca el.
Bambi respiră adânc. Inima îi era plină de presimţiri şi de fericire.


Distribuie:

2 comentarii

Lasă un comentariu