Bambi (V), de Felix Salten

0

Timpul trece, şi Bambi află tot mai multe. Uneori pur şi simplu e ameţit de lucrurile pe care trebuie să le înveţe.

Ştie deja să distingă zgomotele pădurii. Nu, nu pe cele care se aud de aproape. Nu, asta n-ar fi mare lucru. Acum ştie să asculte, aude toate mişcările, cât de tiptile ar fi ele, aude orice foşnet adus de vânt. De exemplu, ştie când fuge un fazan prin tufişuri; îi recunoaşte paşii uşori, care se opresc la intervale fixe. Recunoaşte şi şoarecii de câmp când aceştia aleargă de colo-colo prin pădure. Mai sunt apoi şi cârtiţele, care, atunci când sunt binedispuse, se urmăresc sub tufele dc soc. Cunoaşte strigătul vitejesc şi limpede al şoimului şi aude, după tonul agitat, că un vultur sau un uliu s-a apropiat de teritoriul peste care el e stăpân. Cunoaşte bătaia aripilor porumbeilor sau fâlfâitul îndepărtat al raţelor sălbatice şi multe altele.

Ştie destul de bine să şi adulmece. în curând o să ştie la fel de bine ca mama. Poate să tragă aerul în piept şi în acelaşi timp să-şi închipuie ce se află în locul din care vine mirosul. „O, acolo trebuie să fie trifoi şi iarbă proaspătă, se gândeşte el, când bate vântul dinspre câmpie. Acolo trebuie să fie şi prietenul iepure.” Recunoaşte din mulţimea de mirosuri când trece bursucul sau vulpea şi ştie imediat când se află în apropiere mătuşa Ena cu copiii ei.

S-a obişnuit acuma şi cu noaptea şi nu mai este atât de nerăbdător să vină ziua ca să poată alerga pe câmpie. Acuma stă cu plăcere şi ziua în cămăruţa lor mică şi întunecoasă, lângă mama, şi din cauza aerului foarte cald doarme. Din când în când se trezeşte, ascultă şi adulmecă, aşa cum este şi normal. Totul e în regulă. Doar piţigoii mai discută între ei, şi musculiţele de iarbă, care nu tac aproape niciodată, iar turturelele nu mai încetează cu declaraţiile lor de dragoste. Dar ce-i pasă lui? Şi adoarme din nou.

Noaptea îi place mult acuma. Totul e vesel, e în continua mişcare. Sigur că şi noaptea trebuie să fii atent, dar eşti mai degajat decât ziua, fiindcă poţi merge peste tot unde doreşti. Şi peste tot dai de cunoscuţi care şi ei sunt mai lipsiţi de griji ca în alte daţi. Noaptea, pădurea este liniştită şi are un aer sărbătoresc. Doar unele voci se fac auzite în această tăcere, iar ele sună altfel decât cele care se aud ziua; îţi lasă o altfel de impresie.

Lui Bambi îi place mult bufniţa. Are un zbor încet şi lin, lipsit de zgomot. Un fluture face la fel de puţin zgomot ca ea, cu toate că ea e atât de mare în comparaţie cu acesta. Are apoi o faţă atât de importantă, de hotărâtă şi de gânditoare şi are nişte ochi minunaţi. Bambi admiră la ea privirea curajoasă şi liniştită. O ascultă cu plăcere când vorbeşte cu mama sau cu oricine altcineva. Tot timpul stă puţin deoparte, se teme puţin de privirea aceea maiestoasă, pe care o admiră atât, dar pricepe în acelaşi timp că vorbele bufniţei sunt toate însemnate, cu toate că nu le înţelege. Acest lucru îl încântă, şi de aceea are o stima foarte mare faţă de bufniţă şi când îşi începe cântecul. Haa-ah -hahaha-haa-ah! cântă ea. Sună altfel decât cântecul sturzului sau al grangurului, altfel decât strigatul prietenos al cucului, dar Bambi iubeşte cântecul bufniţei, fiindcă simte în el o seriozitate misterioasă şi o inteligenţă nemaivăzută. Şi mai există şi cucuveaua de pădure, o fiinţă fermecătoare, isteaţă şi din cale-afară de curioasă, preocupată tot timpul să atragă atenţia asupra sa. Ui-iic! Ui-iic! strigă cu o voce piţigăiată care te face să te cutremuri. Strigătul ei pare să fie un strigăt de moarte. Dar ea este foarte binedispusă şi se bucură mult când cineva se sperie. Ui-iic! strigă ea, atât de tare încât se aude cale de o poştă. După aceea însă râde în sinea ei, iar acest râset îl auzi doar dacă te afli în apropiere. Bambi şi-a dat seama că micuţa se bucură dacă te sperii sau dacă îţi închipui că i s-a întâmplat ceva. De când ştie acest lucru, Bambi se repede imediat s-o întrebe:
– Aţi păţit ceva? Sau exclamă:
– Vai ce m-am speriat!
Atunci, cucuveaua se înveseleşte.
– Da, da, zice ea râzând, sună jalnic. Se umflă în pene, arătând ca o bilă gri şi moale, iar asta o face să arate fermecător de drăguţă.

De câteva ori au fost şi furtuni, atât ziua, cât şi noaptea. Prima oară a fost în timpul zilei, şi Bambi simţise cum i se face frică de întunericul ce se lăsa în cămăruţa lor. I se părea ca noaptea cade de pe cer în plină zi. Iar când furtuna se năpusti asupra pădurii şi copacii începură să scârţâie, de frică Bambi începu să tremure. Când fulgerele brăzdară apoi cerul, iar tunetele bubuiau asurzitor, Bambi se înspăimântase; atât de tare, încât crezuse că lumea se va rupe în bu căţi. Fugise după mama, care se ridicase şi ea, luând-o de-a curmezişul prin desiş. Nu era în stare să gândească sau să se adune. Apoi ploaia se prăvălise asupra lor. Totul era ascuns, pădurea era pustie şi nu exista scăpare. Apa şiroindă te biciuia chiar în cel mai ascuns tufiş. Dar fulgerele încetară la un moment dat, iar tunetele se răriră, le puteai auzi în depărtare, după care amuţiră de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Ploaia devenise mai blândă. Mai continuase încă aproximativ o oră, dar cădea într-un ritm uniform şi nimănui nu-i mai era frica. Simţământul de frică parcă fusese şters de ploaie.
Niciodată până atunci mama nu se dusese cu Bambi atât de devreme pe câmpie ca în seara aceea. De fapt, încă nici nu era seară. Soarele mai strălucea sus pe cer, aerul era mai proaspăt ca în alte daţi, iar pădurea cânta pe mii de voci fiindcă toţi ieşiseră din ascunzişurile lor, grăbindu-se să-şi povestească păţaniile.

Citește și:   Planul ascuns al celor cinci câini sălbatici

Înainte să păşească pe câmpie, trebuiau să treacă pe lângă stejarul mare, care era chiar la marginea pădurii. Acesta era traseul lor obişnuit. Acum însă, pe o creangă a stejarului o zăriră pe veveriţă, care îi salută. Bambi şi veveriţa erau prieteni buni. La prima lor întâlnire, Bambi crezuse că este o căprioară mică (din cauza hăinuţei roşii pe care o avea şi se uitase la ea foarte uluit. Dar atunci Bambi era încă foarte copilăros şi nu înţelegea multe. Îi plăcuse veveriţa în mod deosebit, încă de la început. Era atât de manierată, de plăcută la vorbă, iar Bambi ar fi stat oricât să se  uite la ea cum ştie să se caţere, să sară şi sa balanseze. În mijlocul discuţiei, ea se căţăra pe copac de parcă acesta nici n-ar exista. Şi se aşeza pe o creangă subţire, rezemându-se comod de coada stufoasă care stătea în sus, îşi arăta pieptul alb şi îşi mişca picioarele din faţă. Întorcându-şi capul în stânga şi în dreapta, râdea cu ochi veseli şi zicea o mulţime de lucruri hazlii şi interesante.
Dar iat-o acum coborând în salturi atât de rapide, încât ai crede că o să ţi se oprească taman în cap. Îşi mişcă coada încontinuu şi salută încă de sus:
– Bună ziua! Bună ziua! Drăguţ din partea voastră că treceţi pe aici!
Mama şi Bambi se opriră.
Veveriţa alergă în jos pe trunchiul neted al copacului.
– Iii, zise ea… aţi trecut cu bine de treaba asta? Desigur, se vede că totul e în ordine. Ăsta-i lucrul cel mai important. Cu mişcări rapide, se caţără pe trunchi în sus zicând: Nu, e prea ud pentru mine acolo jos. Staţi un pic, îmi caut un loc unde e mai bine. Sper că nu vă deranjează, sau…? Mulţumesc! Mă gândeam eu că n-o să vă deranjeze. Şi, de fapt, putem discuta şi de aici. Alerga pe o creangă dreaptă încoace şi încolo.
– Ce treabă, continuă ea, ce zarvă şi scandal au fost! Vă puteţi închipui cât sunt de speriată. Te piteşti cuminte într-un colţ şi nu îndrăzneşti să te mişti.
Asta este cel mai rău, să stai fără să te mişti. Speri că nu se va întâmpla nimic, şi, ce să zic, copacul meu e nemaipomenit în asemenea cazuri, chiar aşa, e-un copac clasa întâi. Sunt mulţumită. Cât de mult aş colinda, nu mi-aş dori altul. Dar, dacă se întâmplă ca astăzi, nici n-ai cum să nu te sperii.

Veveriţa stătea rezemată în coada ridicată în sus, îşi arăta pieptul alb şi îşi apasă lăbuţele din faţă în dreptul inimii. Îţi puteai da seama cât a fost de speriată.
– Vrem să mergem pe câmpie, zise mama, să ne uscam la soare.
– O, ce idee bună, strigă veveriţa. Sunteţi atât de deşteaptă, serios, spun mereu cât sunteţi de deşteaptă! Dintr-o săritură se urcă pe o creangă mai sus.
– Nici nu puteţi face altceva mai bun acum decât să mergeţi pe câmpie, strigă ea de acolo. Alerga în salturi uşoare prin coroana copacului, depărtându-se tot mai mult. Şi eu vreau să urc mai sus, unde e mai mult soare, zise ea veselă, sunt udă până la piele! Până sus vreau să ajung!

Nu-i păsa dac-o ascultă cineva sau nu. Câmpia era destul de animată. Prietenul iepure era acolo împreună cu familia lui. Ena se găsea acolo împreună cu copiii ei şi cu câţiva cunoscuţi. Astăzi Bambi îi revăzu şi pe taţi. Veniră încet dinspre pădure, fiecare din alt loc, şi apăru chiar şi un al treilea. Mergeau încet de-a lungul lizierei fără să se uite la cineva şi chiar fără să-şi vorbească unul altuia. Bambi privea destul de des spre ei, plin de respect şi de curiozitate.

Apoi stătu de vorbă cu Faline, Gobo şi cu alţi câţiva copii. Era de părere că ar fi timpul să se joace puţin. Toţi erau de acord şi începură să alerge în cerc. Faline era cea mai veselă dintre toţi. Era proaspătă şi plină de idei. Doar Gobo obosi după puţin timp. Furtuna îl speriase într-atât de tare, încât îi mai bătea inima şi acum. În general, Gobo era ceva mai firav, dar Bambi îl iubea fiindcă era atât de bun şi gata să te ajute oricând şi era mereu puţin trist fără ca acest lucru să se observe.

Citește și:   Carligul

Timpul trece şi Bambi învaţă cât de bune sunt firele de iarbă şi mugurii frunzelor şi cât de dulce trifoiul. Când se împinge în mama lui să sugă, se întâmplă deseori ca aceasta să-1 refuze.
– Doar nu mai eşti copil mic, zice ea. Iar uneori spune chiar:
– Du-te, lasă-mă în pace.
Se mai întâmplă ca mama să se scoale, în timpul zilei, şi să plece fără să-i mai pese dacă Bambi o urmeaza sau nu.
Uneori, când merg pe cărările lor obişnuite, mama pare să nici nu mai observe că Bambi o urmează cuminte. Într-o zi, mama nu mai e de găsit. Bambi nu ştie cum de e cu putinţă asemenea lucru, nu găseşte nicio explicaţie. Dar ea e plecată şi Bambi e singur  pentru prima dată în viaţa lui.
E mirat, neliniştit, i se face frica şi începe să simtă un dor cumplit după mama. Nimeni nu-i răspunde, nu vine nimeni.
Ascultă, adulmecă. Strigă din nou. Foarte încet începe să se roage:
– Mamă… mamă… Degeaba.
Îl apucă disperarea, nu mai poate sta fără să facă nimic şi o ia din loc.
Merge de-a lungul drumului pe care îl cunoaşte, se opreşte şi strigă, după care păşeşte mai departe, plânge de  teamă şi de deznădăjde. E foarte trist. Merge mai departe, ajungând pe drumuri şi în locuri în care n-a mai fost niciodată şi care-i sunt complet necunoscute. Nu ştie ce să mai facă. Deodată aude două voci de copil care strigă asemenea lui:
– Mama… mamă…! Se opreşte şi îşi ciuleşte urechile, Într-adevăr, sunt Gobo şi Faline. Ei trebuie să fie. Bambi fuge repede spre locul de unde s-au auzit vocile şi în scurt timp vede hăinuţele roşii strălucind în frunze: Gobo şi Faline. Amândoi stau trişti unul lângă altul sub o tufă şi strigă: Mamă… mamă…! Se bucură amândoi, auzind foşnetul tufelor. Văzându-l însă pe Bambi, par dezamăgiţi. Cu toate astea, se bucură de venirea lui, la fel ca Bambi, care nu se mai simte atât de singur.
– Mama mea a plecat, zice Bambi.
– Şi a noastră, îi răspunde Gobo necăjit. Se privesc unul pe altul foarte abătuţi,
– Oare unde pot fi? întreabă Bambi. Şi e gata-gata să plângă.
– Nu ştiu, suspină Gobo. Inima îi bate mai tare şi se simte groaznic. Deodată Faline zice:
– Eu cred că… s-au dus la taţi…
Gobo şi Bambi se privesc uluiţi.
– Te referi… la taţi? întreabă Bambi tremurând.
Şi Faline tremură, dar expresia feţei ei este misterioasă. Se comportă exact ca o fiinţă care ştie mai mult şi nu vrea să spună. Bineînţeles că nu ştie nimic, nici măcar nu ştie de unde i-a venit această idee. Dar când Gobo repetă „Chiar crezi asta?”, faţa ei capătă un aspect plin de inteligenţă, şi pe un ton misterios zice:
– Da, o cred cu adevărat.
Cu toate că este doar o presupunere, merită totuşi s-o iei în seamă. Dar acest lucru nu-1 linişteşte deloc pe Bambi. Nici nu poate gândi, e prea agitat şi trist.
Nu poate sta fără să facă nimic, aşa că pleacă de acolo. Faline şi Gobo îl însoţesc o bucată de drum. Toţi trei strigă:
– Mamă… mamă…

După un timp în care au mers laolaltă, Gobo şi Faline se opresc; nu au curajul sa meargă mai departe. Faline întreabă:
– La ce bun? Mama ştie unde suntem. Mai bine rămânem aici ca să ne poată găsi când se întoarce.
Bambi merge singur mai departe. Ajunge într-un mic luminiş. În mijlocul acestuia se opreşte brusc şi nu mai poate să se mişte din loc.

Acolo, la marginea luminişului, într-o tufă înaltă de alun, zăreşte o siluetă cum n-a mai văzut până atunci. În acelaşi timp aerul poartă spre el un miros cum nu a mai simţit până în acea clipă. Este un miros străin, greu şi pătrunzător.
Bambi priveşte la înfăţişarea din tufiş. Este ciudat de dreaptă şi de îngustă şi are o faţă palidă şi golaşă  în jurul ochilor, al gurii şi al nasului. Fără pic de păr. EXPRESIA feţei îţi transmite un sentiment de groază copleşitoare, care te paralizează. Ce chin să te uiţi la această faţă! Dar, cu toate acestea, Bambi stă uluit, nedezlipindu-şi ochii de la ea. Mult timp silueta rămâne nemişcata, după care îşi întinde un picior în faţă, un picior care se gasea în imediata apropiere a feţei. Bambi nici nu observase că acel picior există.Dar, când acest picior înfricoşător se întinde fulgerător spre el, gestul îl împinge pe Bambi în desişul din care venise cu o viteză uluitoare, exact cu viteza cu care o pană este dusă de vânt. Şi o ia la goană.

Iată că acum a venit şi mama. Aleargă şi sare alături de el printre tufişuri. Gonesc amândoi cât îi ţin picioarele, până când ajung în fata cămăruţei lor.
– Ai… văzut? îl întreabă încet mama. Bambi nu e în stare să răspundă, nu mai are suflu, dă doar din cap.
– Ăsta… a fost… El! zice mama.
Şi amândoi tremură.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?