Bambi (VI), de Felix Salten

0
Bambi a mai rămas de multe ori singur. Dar nu mai era atât de înspăimântat ca prima oară. Mami dispărea, şi el putea să strige cât de mult voia, că tot degeaba. Dar, pe neaşteptate, ea se întorcea.

Într-o noapte Bambi rătăcea singur prin pădure Nu se întâlnise nici măcar cu Gobo şi cu Faline. Cerul începuse să devină cenuşiu, se lumina de ziuă, iar deasupra tufişurilor se zăreau contururile coroanelor copacilor. Dintr-odată se auzi un foşnet prin tufiş, iar mama trecu în mare goană pe lângă el. Imediat dup ea mai venea cineva. Bambi nu ştia cine era. Mătuşa Ena, sau tatăl, sau poate altcineva. Dar pe mamă o recunoscuse imediat, cu toate că trecuse ca vântul pe lângă el. Îi auzise vocea. Mama strigase, şi lui Bambi i se păruse că o făcuse în glumă, cu toate că auzise parcă şi un strop de teamă în vocea ei.

Altă dată s-a întâmplat ziua. Bambi hoinărea prin desiş ore în şir. La un moment dat începuse să strige. Nu că i-ar fi fost frică. Dar nu mai voia să fie atât de singur, căci l-ar fi apucat jalea de atâta singurătate! Deci începuse s-o strige pe mama.
 
Ca din pământ, unul din taţi apăru în faţa lui şi se uita la el grav. Bambi nu-l auzise venind şi se sperie.
Bătrânul era mai măreţ, mai înalt şi mai mândru decât  ceilalţi. Îmbrăcămintea lui strălucea într-un roşu întunecat. Dar chipul lui avea o culoare gri-argintie. Deasupra urechilor jucăuşe se înălţa o coroană măreaţă, cu perle negre.
– De ce strigi? întrebă bătrânul foarte serios. Bambi, cutremurat de atâta respect, nu îndrăznea să răspundă.
-Mama ta nu are timp acuma pentru tine! continuă bătrânul.
Bambi era complet năucit de vocea hotărâtă a bătrânului, dar în acelaşi timp admira această voce.
-Tu nu poţi sta singur? Să-ţi fie ruşine! Bambi voia să spună că poate sta şi singur şi că a stat singur deseori, dar nu reuşea să scoată niciun cuvânt. Era ascultător, şi îi era tare ruşine. Bătrânul îi întoarse spatele şi dispăru. Bambi nu ştia de ce şi unde dispăruse bătrânul, nici dacă plecase repede sau încet. Pur şi simplu dispăruse, la fel cum apăruse. Bambi ciuli urechile atent, dar nu auzi niciun pas care se depărtează sau vreun foşnet de frunze. Îşi zise că bătrânul trebuie să fie încă în apropiere şi încercă să adulmece mirosurile din jur. Nu era niciun miros, şi răsuflă uşurat fiindcă era din nou singur. Cu toate acestea, tare mult ar fi vrut să-l revadă pe bătrân şi să să-l mulţumească în vreun fel.

Când se întoarse mama, Bambi nu-i povesti nimic despre păţania sa. De acum înainte nu mai strigă după mama sa când aceasta era plecată. În timp ce-şi făcea plimbările, se gândea mereu la bătrân. Îşi dorea

Când se întâlni cu Gobo şi cu Faline pe câmpie, le povesti întreaga întâmplare. Aceştia ascultau atent, căci n-ar fi putut să-i povestească lui Bambi vreo păţanie care să se compare cu a lui.
– Nu ţi-a fost frică? întrebă Gobo agitat.
– Ba da. Bambi recunoscu că i-a fost frică. Dar numai puţin.
– Mie mi-ar fi fost o frică groaznică, explică Gobo. Bambi îi spuse că nu i-a fost atât de frică fiindcă bătrânul fusese minunat. Gobo replică:
– Asta nu m-ar fi ajutat mult. Nici n-aş fi fost în stare să mă uit la el, de frică. Când mi-e frică, îmi fuge totul din faţa ochilor de nu mai pot vedea nimic şi inima începe să-mi bată de nu mai pot respira. Faline devenise gânditoare la auzul poveştii lui Bambi şi nu mai spunea nimic.

Însă când se întâlniseră data următoare cu Bambi, cei doi păreau foarte grăbiţi şi nerăbdători. Erau singuri, la fel ca Bambi.
– Te-am căutat tot timpul, strigă Gobo.
– Da, zise Faline dându-şi importanţă, acuma ştim exact cine a fost cel cu care te-ai întâlnit.
Bambi făcu un salt, atât de nerăbdător era să afle.
-Cine…!?
Faline îi povesti: ,
– A fost bătrânul prinţ..
– De unde ştiţi asta? insistă Bambi.
– De la mama noastră! îi replică Faline.
Bambi părea mirat.
– Asta înseamnă că aţi povestit totul? Cei doi aprobară dând din cap.
– Era un secret! strigă Bambi mânios. Gobo se scuză imediat:
– N-am fost eu. Faline a făcut-o. Dar Faline zise înveselită:
– Ei, na, secret! Am vrut să ştiu cine a fost. Acuma o ştim, şi este mult mai interesant!

Bambi era foarte curios să audă tot şi se linişti. Faline îşi depănă povestea:
– Este cel mai însemnat în toată pădurea. El este principele. Nu există un al doilea care să-l egaleze. Nimeni nu ştie ce vârstă are sau unde locuieşte. Nu-i cunoaşte nimeni rudele. Doar puţini sunt aceia care l-au văzut. Uneori se zvoneşte că ar fi murit fiindcă mult timp nu-1 mai întâlneşte nimeni. După aceea apare pentru o perioadă scurtă de timp şi lumea ştie astfel că mai trăieşte. Nu îndrăzneşte nimeni să-l întrebe unde a fost. Nu vorbeşte cu nimeni şi nimeni nu cutează să-i vorbească. Merge pe cărări pe care alţii nu merg; cunoaşte pădurea pe de rost. Pentru el nu există pericol. Ceilalţi prinţi se luptă uneori în joacă, alteori de probă sau chiar serios între ei. Cu el n-a mai luptat nimeni de mulţi ani. Iar din cei care, cu mult timp în urmă, au avut îndrăzneala să lupte cu el nu mai trăieşte astăzi nici unul. El este mai-marele dintre prinţi.

Citește și:   Bambi (V), de Felix Salten

Bambi îi iertă pe Gobo şi pe Faline că dezvăluiseră secretul mamei lor. Era chiar mulţumit, fiindcă aflase toate aceste lucruri importante. Dar era şi bucuros că nu le spusese lui Gobo şi lui Faline chiar totul.
Faptul că marele prinţ a spus: „Tu nu poţi sta sin gur?" sau „Să-ţi fie ruşine!", nu, asta nu o ştia Faline cu siguranţă ar fi povestit toată întâmplarea cu lux de amănunte, şi atunci ar fi vorbit toată pădurea despre asta.

În acea noapte, la răsăritul lunii, se întoarse şi mama lui Bambi. Se ivise dintr-odată sub stejarul mare de la marginea câmpiei, căutându-1 pe Bambi. Bambi o zări imediat şi fugi la ea. Mama era obosită şi flămândă. De data asta nu s-au mai plimbat ca data trecută. Mama îşi potoli foamea pe câmpie aşa cum făcea şi Bambi de cele mai multe ori. În timp ce mâncau din frunzele tufişurilor, ajunseră în adâncul pădurii. Deodată, se auzi un vuiet puternic în imediata apropiere. Înainte ca Bambi să-şi dea seama ce se întâmplă, mama începu să strige tare, ca atunci când îi este frică sau este derutată.

– A-oh! striga ea, făcu un salt, se opri şi strigă din nou: A-oh, Ba-oh!
Acuma zări şi Bambi făpturile acelea imense care trecură ca vijelia prin faţa lor. Semănau cu Bambi, mama, mătuşa Ena sau cu celelalte rude ale lor, dar erau atât de uriaşe, că te simţeai năucit uitându-te la ele. Bambi începu şi el să ţipe:
– A-oh… Ba-oh,.. Ba-oh!
Nu prea îşi dădea el seama că ţipă, dar nu putea face altceva. Turma se şi depărtase. Trei, patru giganţi, unul după altul. La urmă apăru unul care era mai mare decât toţi ceilalţi, având o coamă uriaşă la gât şi o coroană mare cât un copac. Ţi se tăia respiraţia privind la el. Bambi stătea şi  se smiorcăia cât putea el de tare. Nu mai văzuse ceva atât de înspăimântător până alunci şi i se făcuse frică, o frică neobişnuită. Se sim-ţea jalnic de mic, chiar şi mama părea tare mică. Îi era ruşine, fără să ştie de ce, şi îl cuprinse groaza, începu să se vaite:
– Ba-oh… Ba-oh!
Se simţea mai uşurat dacă striga astfel.
Turma dispăruse. Nu se mai vedea şi nici nu se auzea. Şi mama tăcuse. Doar Bambi îi dădea înainte cu plânsul.
– Linişteşte-te, zise mama, au plecat.
– Oh, mamă, şopti Bambi, cine au fost ăştia?
– De fapt, nu-i chiar atât de periculos, spuse mama, au fost rudele noastre cele mari… cerbii, da… sunt mari şi nobili… mai nobili ca noi…
– Şi nu sunt periculoşi? întrebă Bambi.
– De obicei nu, explică mama. Se zice că s-ar fi întâmplat câte ceva. Se aude ba de una, ba de alta, dar nu ştiu dacă este ceva adevărat în toate poveştile astea. Mie nu mi-au făcut niciodată nimic şi nici celor pe care-i cunosc.
– De ce ne-ar face ceva, vru să ştie Bambi, dacă suntem rude?
Voia să stea liniştit, dar tot mai tremura.
– Nu, sigur nu ne fac nimic, răspunse mama, dar nu ştiu, mă sperii de fiecare dată când îi văd. Nu mă pot abţine. De fiecare dată păţesc la fel.

După această discuţie Bambi se linişti din ce în ce mai mult, dar rămase în continuare gânditor.
Deasupra lui, în crengile unui anin îşi făcu simţită prezenţa cucuveaua cu ţipetele ei sfâşietoare. Dar Bambi era cu gândul în altă parte, şi de data asta uită să se prefacă speriat. Cu toate astea, cucuveaua se apropie şi se interesă:
– V-am speriat cumva?
– Bineînţeles, răspunse Bambi, mă speriaţi întotdeauna.
Cucuveaua râse încet; era mulţumită.
– Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău, zise ea, dar ăsta-i felul meu de a fi.
Se umflă în pene, arătând ca o bilă, îşi ascunse ciocul în penele moi şi făcu o faţă drăguţă şi serioasă. Era voioasă.
Bambi i se destăinui:
– Ştiţi, începu el, m-am speriat mai înainte mult mai tare ca acum.
– Chiar? întrebă cucuveaua nemulţumită. Bambi îi povesti despre întâlnirea cu rudele lui
uriaşe.
– Ia terminaţi cu toate rudele astea, strigă cucu-veaua. Şi eu am rude. Dar, cum mă zăresc în timpul zilei undeva, se năpustesc cu toţii asupra mea. Nu, rudele nu-şi prea au rostul. Dacă sunt mai mari, nu sunt buni de nimic, iar dacă sunt mai mici, nici atât. Dacă sunt mai mari ca noi, nu-i putem suferi fiindcă sunt mândri, iar dacă sunt mai mici, nu ne pot suferi  ei, fiindcă atunci noi suntem cei mândri. Nu, nu vreau să mai aud nimic de toată povestea asta.
– Dar… eu nici măcar nu-mi cunosc rudele… zise Bambi timid şi plin de dor. N-am auzit niciodată de ele, şi astăzi le-am văzut pentru prima oară.
 
– Să nu vă pese de fiinţele acestea, îl sfătui cucuveaua. Vă rog să mă credeţi, este cel mai bun lucru, zise ea rotindu-şi ochii. Rudele nu sunt niciodată atât de bune ca prietenii. Vedeţi, noi doi nu suntem înrudiţi, dar suntem prieteni buni, şi asta este foarte plăcut
Bambi încercă să mai spună ceva, dar cucuveau continuă:
– Am experienţă în astfel de treburi. Dumnea voastră sunteţi încă atât de tânăr. Credeţi-mă, ştiu mai bine. De fapt, nu vreau să mă amestec în treburile dumneavoastră familiale.
Cucuveaua îşi roti ochii atât de îngândurată, iar faţa ei serioasă arăta atât de importantă, încât Bambi tăcu.

 

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?