Bambi (VII), de Felix Salten

0
O altă noapte trecu, şi dimineaţa aduse o noua întâmplare. Era o dimineaţă senină plină de rouă şi de prospeţime. Frunzele copacilor şi ale tufelor aveau astăzi o aromă mai pătrunzătoare. Câmpia îşi împrăştia mirosul până sus în coroanele copacilor. „Cirip" ziseră piţigoii când se treziră, dar, fiindcă totul încă era cenuşiu, amuţiră. O bucată de timp totul rămase liniştit. Apoi un strigăt răguşit şi înfundat de cioară sparse liniştea. Ciorile se treziseră şi îşi făceau vizite. Numaidecât răspunse şi coţofana:
– Şrac, şrac… credeţi cumva că mai dorm?

Se făcură auzite strigate uşoare ici, colo, mai aproape sau mai departe: „Cirip! Cip! Tiu!" în aceste sunete se mai simţeau încă somnul şi buimăceala nopţii şi răsunau doar pe ici-colo. O mierlă se aşezase pe ramura de sus a unui brad şi privea cum pe cerul palid şi cenuşiu îşi făcu apariţia încetul cu încetul soarele. Şi începu să cânte. Corpul ei mic şi negru semăna de departe cu o frunză veştedă. Dar cântecul ei răsuna vesel prin întreaga pădure. Şi iată că acum totul se trezise la viaţă. Piţigoii, sticleţii şi alte păsări îşi făcură simţită prezenţa. Se auzeau pe alocuri bătăile aripilor porumbeilor. Când fazanii se lăsară jos de pe crengile unde dormiseră, zgomotul produs de aripile lor era moale şi puternic, iar ţipătul lor ascuţit răsuna de parcă stătea să le spargă gâtlejul. Sus în aer, strigau şoimii înveseliţi.

Răsărise soarele. Diu-diu! strigă grangurele. Zbura printre crengi încoace şi încolo, iar pieptul său galben şi rotund strălucea în razele soarelui ca o bilă aurie.
Bambi păşi pe sub stejarul cel mare afară pe câmpie. Aceasta strălucea de rouă, mirosea a iarbă, flori şi pământ ud şi şoptea pe mii de voci. Şi prietenul iepure era deja pe câmpie şi părea că se gândeşte la ceva important. Un fazan mândru se plimba încet, rupând din firele de iarbă, şi privea prudent în jur. Penajul lui albastru-închis strălucea în soare.

În apropierea lui Bambi, se afla unul dintre prinţi. Chiar foarte aproape. Bambi nu-l văzuse niciodată, de fapt, nu văzuse pe nici unul dintre taţi atât de aproape. Stătea în faţa unei tufe de alun, doar unele crengi îi mai acopereau puţin din corp. Bambi nu se mişca. Spera ca prinţul să iasă de acolo şi se întreba dacă ar putea îndrăzni să-i vorbească. Voia s-o întrebe pe mama şi se uita după ea. Dar mama era deja la distanţă destul de mare de Bambi. Vorbea cu mătuşa Ena. Chiar atunci apărură şi Gobo, şi Faline din tufiş. Bambi nu se mişca şi era foarte concentrat. Dacă s-ar a duce la mama şi la ceilalţi, ar trebui să treacă pe lângă prinţ. I se părea cam îndrăzneaţă această idee. „Ei şi,  se gândi el, nici nu trebuie s-o mai întreb pe mama. La urma urmei a vorbit cu mine până şi prinţul cel bătrân! şi eu tot nu i-am zis mamei nimic. O să vorbesc cu el, cel puţin încerc. N-au decât să se uite la mine cum vorbesc cu el. O să-i spun: «Bună dimineaţa, prinţul meu!» Doar nu s-o supăra din cauza asta. Şi, dacă se supără, o să fug foarte repede de acolo." Bambi era încă nehotărât, nu ştia dacă merită să încerce sau nu.

Dar iată că prinţul ieşi din tufa de alun şi se îndreptă spre câmpie.
„Acum…" gândi Bambi.
Dar, ca din senin, se auzi o bubuitură.
Bambi tresări neştiind ce se întâmplase.
Văzu cum prinţul face un salt în sus, iar apoi trece gonind pe lângă el înspre pădure.
Bambi se uita hipnotizat în juru-i. Bubuitura încă ii mai suna în urechi. Vedea cum dincolo mama, mătuşa Ena, Gobo şi Faline alergau cât le ţineau picioarele spre pădure, vedea cum o luase la goană iepurele şi cum fazanul fugea cu gâtul aplecat în faţă. Îşi dădu seama că toată pădurea tace, reuşi să se ridice în picioare şi sări repede în desiş.

Citește și:   Bambi (III), de Felix Salten

Nu făcuse decât câteva salturi, şi dintr-odată îl zări pe prinţ în faţa lui, căzut la pământ. Nu se mai mişca. Bambi se opri îngrozit nepricepând ce se întâmplase. Prinţul zăcea pe pământ, având la umăr o rană care sângera tare.
– Nu te opri! strigă cineva lângă el. Era mama, care trecu în goană pe lângă el. Fugi! strigă ea. Fugi cât poţi de repede!
Mama nu se opri, ci goni mai departe, dar porunca ei îl trezise şi pe Bambi la realitate. Fugea şi el din toate puterile.
– Ce înseamnă asta, mama? întrebă el. Ce-a fost asta, mamă?
Mama îi răspunse gâfâind:
– Ăsta… a fost… El. Pe Bambi îl trecură fiorii în timp ce continuau să alerge.
Într-un târziu se opriră, încercând să-şi mai tragă sufletele.
– Ce spuneţi? Vă rog, ce spuneţi? strigă o voce subţire deasupra lor.
Bambi se uită în sus şi o văzu pe veveriţă coborând grăbită dintr-un copac.
– Am venit tot drumul până aici, alături de dumneavoastră, strigă ea. Nu se poate, ce îngrozitor!
– Aţi fost de faţă? întrebă mama.
– Dar bineînţeles că am fost de faţă, răspunse veveriţa. Tremur încă toată. Stătea sprijinită în superba-i coadă, arâtându-şi pieptul alb şi îngust şi ţinând labele din faţă apăsate în dreptul inimii. Sunt din cale-afară de tulburată.
– Şi eu, zise mama, parcă nu mai am pic de vlagă. E de neînchipuit. Nimeni dintre noi n-a văzut ceva.
– Chiar aşa? se precipită veveriţa. Vă înşelaţi. Eu l-am văzut mai demult.
– Şi eu! strigă altă voce.
Era coţofana care veni şi se aşeză pe o creangă.
– Şi eu! se auzi de mai sus.
Era vocea gaiţei care stătea într-un frasin. Iar din coroanele copacilor se auzeau şi câteva ciori morocănoase.
– Şi noi l-am văzut!

Stăteau toate în jur şi fiecare încerca să pară mai importantă decât cealaltă. Erau agitate într-un mod ciudat şi, după cum părea, pline de mânie şi de teamă.
„Pe cine, se gândi Bambi, pe cine au văzut?"
– Mi-am dat cea mai mare silinţă, povesti veveriţa cu mâna pe inimă. Cea mai mare silinţă mi-am dat-o sa-1 avertizez pe bietul prinţ.
– Şi eu, se agită gaiţa, de câte ori n-am strigat! Dar n-a vrut să mă asculte.
– Nici pe mine nu m-a auzit, turui coţofana. De zece ori am strigat. Chiar voiam să mă apropii de el şi mă gândeam că, dacă nu mă aude nici acum, o să zbor în alunul în faţa căruia stă. Acolo trebuie să mă audă. Dar chiar atunci s-a întâmplat.
– Vocea mea este mai puternică decât a voastră, şi eu am avertizat cum am putut, zise cioara pe un ton supărat. Dar Domniile Lor nu prea pun preţ pe ceea ce spunem noi.
– Într-adevăr, mult prea puţin ne bagă în seamă, aprobă şi veveriţa.
– Facem şi noi ce putem, fu de părere coţofana, noi precis nu suntem de vină când apoi se întâmplă o nenorocire.
– Un prinţ atât de frumos, se plânse veveriţa, şi în anii lui cei buni.
– Ha! făcu gaiţa, dacă n-ar fi fost atât de mândru şi ar fi ascultat de noi!
– Nu era deloc mândru! o contrazise veveriţa. Coţofana mai adăugă:
– Nu mai mândru decât ceilalţi prinţi de teapa lui.
– Deci prost! râse gaiţa.
– Dumneavoastră sunteţi proastă! strigă cioara de sus. Chiar dumneavoastră vorbiţi de prostie, întreaga pădure ştie cât sunteţi de proastă.
– Eu? replică gaiţa, mută de mirare. Nu poate să spună nimeni că aş fi proastă. Sunt cam uitucă, dar proastă cu siguranţă nu.
– Cum doriţi, zise cioara foarte serios. Uitaţi ceea ce v-am spus, dar gândiţi-vă că prinţul n-a murit din cauză că era mândru sau prost, ci fiindcă Lui nu-i poate scăpa nimeni.
– Ha! făcu gaiţa din nou. Nu-mi plac asemenea discuţii.
Şi îşi luă zborul. Cioara continuă să vorbească.
– Chiar pe unii de-ai mei a reuşit să-i păcălească. El omoară pe cine doreşte. Nimic nu ne poate ajuta.
– Oricum, trebuie să fim foarte atenţi, adăugă coţofana.
– Asta cu siguranţă, zise cioara întristată. Îşi luă şi ea zborul, urmată de rudele ei. La revedere, mai zisei ea înainte să plece.

Citește și:   Bambi (II), de Felix Salten

Bambi se uită în jur. Mama nu mai era acolo. „Oare despre ce vorbesc? se gândi Bambi. Nu pot înţelege tot ceea ce vorbesc. Cine este acest El despre care se discută…? Şi cel pe care l-am văzut eu atunci în desiş era El… dar El nu m-a omorât."

Bambi se gândea la prinţ, pe care-l văzuse chiar în faţa lui cu umărul plin de sânge şi care era mort acum. Bambi păşi mai departe. Pădurea începuse să cânte din nou cu mii de voci, iar soarele pătrundea cu raze largi printre coroanele copacilor. Peste tot era lumină, sus în aer se auzeau şoimii şi chiar în apropierea lui râdea o ciocănitoare, de parcă nici nu se întâmplase nimic. Bambi nu putea fi vesel. Se simţea ameninţat de ceva din întuneric, ascuns, şi nu înţelegea cum de ceilalţi pot fi atât de veseli şi de lipsiţi de griji cu toate că viaţa era atât de grea şi de periculoasă. Îl cuprinse o dorinţă aprigă de a merge înainte, cât mai în adâncul pădurii. Îl atrăgea locul acela cu tufe foarte dese din adâncul pădurii, unde îşi putea găsi uşor un ascunziş unde să nu poată fi văzut. Pe câmpia aceea nu voia să mai meargă niciodată.

Lângă el foşni ceva în tufiş. Bambi se sperie. Bătrânul stătea în faţa lui. Pe Bambi îl trecură fiorii; voia să fugă, dar în cele din urmă rămase pe loc. Bătrânul se uita la el cu ochii lui mari şi adânci.
– Ai fost de faţă, mai înainte?
– Da, zise Bambi uşor. Inima îi bătea până în gât.
– Unde e mama ta? întrebă bătrânul. Bambi răspunse cu voce stinsă:
– Nu ştiu.
Bătrânul se uita necontenit la el.
– Şi nu strigi după ea?
Bambi se uită la chipul acela măreţ şi la superba coroană a bătrânului şi dintr-odată deveni curajos.
– Pot sta şi singur, zise el.
Bătrânul se uită o clipă la el, după care îi spuse cu voce blândă:
-Nu eşti tu micuţul care, nu cu mult timp în urmă, plângea după mama lui?
Bambi se ruşina puţin, dar rămase curajos.
– Ba da, eu sunt, recunoscu el.
Bătrânul se uită la el tăcut, şi lui Bambi i se părea că ochii aceia adânci sunt mai blânzi şi mai prietenoşi ca înainte.
– M-ai certat atunci, bătrâne prinţ, că nu pot sta singur, zise Bambi. De atunci pot sta şi singur.
Bătrânul prinţ se uita la el atent şi zâmbi, doar pu ţin. Cu toate că zâmbetul acela de-abia se vedea,
Bambi îl observă totuşi.
– Bătrâne prinţ, întrebă Bambi rugător, ce s-a întâmplat? Eu nu pricep… cine este El, despre cine vorbesc toţi…?   
Se opri brusc, speriat de privirea întunecată care îl făcu să amuţească. Mai trecu o clipă. Bătrânul privea în depărtare şi zise încet:
– Trebuie să auzi, să adulmeci şi să vezi singur. Să înveţi singur. Îşi ridicase capul încornorat mai sus. Râmai cu bine, zise el.
Atât, şi nimic mai mult. După care dispăru.

Bambi rămase în urmă abătut, gata-gata să dispere. Dar bun-rămasul bătrânului îi mai răsuna în urechi şi îl alina. Bătrânul nu era o persoană rea.
Bambi se simţea pătruns de mândrie şi de o seriozitate sărbătorească. Da, viaţa era grea şi plină de pri mejdii. Dar, fie ce-o fi, va învăţa să treacă prin toate. Însoţit de aceste gânduri, Bambi se îndrepta încet, tot mai adânc în pădure.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?