Bambi (VIII), de Felix Salten

1

Din stejarul cel mare de la marginea pădurii începură să cadă frunzele. Cădeau din toţi copacii. O  creangă a stejarului se afla mult deasupra celorlalte şi ajungea până departe deasupra câmpiei. La capătul ei se aflau două frunze, una lângă cealaltă.
– Nu mai este ca înainte, zise una dintre ele.
– Nu, răspunse cealaltă. În ultima noapte au plecat atâtea dintre noi… suntem aproape singurele pe această creangă.
– Nu se ştie niciodată cine va fi următoarea, zise prima.
– Când mai era cald şi soarele dogorea, se abăteau uneori asupra noastră furtuni sau ruperi de nori, iar multe dintre noi au fost pur şi simplu smulse de pe crengi, cu toate că erau încă atât de tinere. Nu se stie niciodată pe cine va cădea nenorocirea.
-Soarele nu mai are putere ca înainte, suspină cea de-a doua frunză. De unde să capeţi puteri noi?!
– Oare este adevărat, zise prima frunză, că în locul nostru vor veni alte frunze care, după ce vor dispărea, vor fi înlocuite cu altele noi, şi tot aşa mai departe…
– Cred că este adevărat, şopti cea de-a doua, nici nu-ţi poţi imagina… este peste puterea noastră de înţelegere…
– Şi te face să fii şi trist, adăugă prima.
Un timp tăcură, după care prima frunză reluă discuţia:
– Oare de ce trebuie să plecăm…? A doua întrebă:
– Ce se va întâmpla cu noi când vom cădea…?
– O să plutim până jos…
– Ce e acolo jos? Prima răspunse:
– Nu ştiu. Unu zice ceva, altul altceva… dar nimeni nu ştie exact.
A doua întrebă:
– Oare mai simţi ceva acolo jos, mai ştii de tine?
Prima îi replică:   
– Cine poate spune? Nici una dintre frunzele care au ajuns acolo jos nu s-a mai întors să ne poată povesti cum e.
Iarăşi tăcură. Prima îi zise drăgăstos celeilalte:
– Nu te întrista prea tare, uite cum tremuri.
– Lasă numai, răspunse cea de-a doua, tremur doar puţin. Ştii, nu te mai simţi la fel de sigur ca înainte.
– Să nu mai vorbim despre lucrurile astea, a zis prima frunză.
Cealaltă îi răspunse:
– Nu… s-o lăsăm baltă… Dar… despre ce să discut tăm atunci? Tăcu un timp, după care reluă: Oare care dintre noi va trebui să plece prima…?
– Mai e timp, o linişti prima. Mai bine să ne amin-tim cât de frumos, cât de minunat a fost. Când venea soarele şi ne încălzea de aveai impresia că nu-ţi mai încapi în piele de atâta sănătate. Mai ştii? Şi roua din orele dimineţii… şi nopţile acelea blânde, minunate…
– Ce îngrozitoare sunt nopţile de acum, se plânse cea de-a doua, şi atât de lungi.
– N-avem voie să ne plângem, zise prima cu blândeţe, noi am avut o viaţă mai lunga decât multe, multe alte frunze.
– M-am schimbat mult? se interesă cea de-a doua frunză timid, dar insistent.
– Nici vorbă, o asigură prima, asta o crezi fiindcă eu sunt atât de galbenă şi de urâtă. Nu, la mine e altceva…
– Hai, lasă.
– Nu, vorbesc serios, repetă prima frunză plină de elan, crede-mă! Eşti la fel de frumoasă ca în prima zi. Mai ai ici-colo câte o pată galbenă, care de-abia se observă, şi oricum, te face şi mai frumoasă. Crede-mă!
– Îţi mulţumesc, şopti a doua frunză emoţionată. Nu cred chiar tot ce spui… dar îţi mulţumesc fiindcă eşti atât de bună… întotdeauna ai fost bună cu mine… numai acum îmi dau seama cât de bună ai fost.
– Lasă că-i bine, zise prima, şi amuţi fiindcă o cuprinse tristeţea şi nu mai putea vorbi.
Tăceau amândouă. Orele treceau. Un vânt rece şi duşmănos începuse să bată prin coroanele copacilor.
– Aoleu… acum… zise frunza a doua, eu…
Nu i se mai auzea vocea. Se desprinse uşor de la locul ei şi pluti în jos.  Venise iarna.
 

Citește și:
Bambi (XII), de Felix Salten

Un comentariu

Lasă un comentariu