Bambi (XI), de Felix Salten

0
Sălciile nu mai aveau de mult mâţişori.
Totul înverzise, dar frunzele tinere ale copacilor, ale tufelor erau încă mici. în lumina blândă a dimineţii, frunzele arătau ca nişte copii care tocmai s-au trezit din somn. Bambi stătea în faţa unei tufe de alun şi îşi izbea corniţele de lemnul alunului. Era atât de plăcut şi, în afară de asta, mai era şi util să-şi elibereze corniţele de resturile de piele şi de blană care încă le mai acopereau. Trebuia să scape de ele, bineînţeles; şi cine era ordonat nu aştepta ca acestea să cadă singure. Atâta îşi izbi corniţele şi le frecă, până ce resturile de piele se desprinseră în fâşii care atârnau în jurul urechilor. Însă, în timp ce izbea I tufa de alun făcu o descoperire: coroana lui era mai puternică decât lemnul alunului. Această constatare îl umplu de mândrie. Izbi şi mai tare în tufa de alun până când scoarţa acestuia se desfăcu în aşchii prelungi. Lemnul gol, care apărea de sub scoarţă, începu în scurt timp să prindă o culoare roşie-ruginie din cauza aerului proaspăt care îl atingea. Bambi luă în seamă acest lucru. Goliciunea lemnului, care sporea în urma loviturilor lui, îl fascina. Şi alte tufe din jur purtau semnele lăsate de el.
– Mai aveţi mult…? întrebă o voce veselă, aproape  de el.
Bambi îşi ridică ochii şi se uită în jur. O zări pe veveriţă, care îl privea prietenoasa. Deasupra lor cineva râse scurt şi strident: Tia-ha!
Bambi şi veveriţa se speriară puţin. Dar ciocănitoarea, care stătea pe trunchiul stejarului,  strigă:
– Mă scuzaţi… îmi vine să râd de fiecare dată când mă uit la dumneavoastră.
– Şi ce găsiţi de râs? întrebă Bambi politicos.
– Păi, fu de părere ciocănitoarea, nu procedaţi cum trebuie. În primul rând, trebuie să vă căutaţi copaci tari, nu aluni subţiri, altfel nu va ieşi nimic.   
– Ce să iasă? se interesă Bambi.
– Gândaci… râse ciocănitoarea. Gândaci şi larve… Vedeţi, aşa trebuie făcut!
Şi începu să ciocăne în trunchiul de stejar. Toc, toc, toc, toc. Veveriţa se repezi la ciocănitoare, luând-o  la ceartă:
– Ce tot vorbiţi aici? Prinţul nu caută gândaci şi larve…
– De ce nu? zise ciocănitoarea amuzată, au un gust excelent… Şi, ca să arate ce buni sunt gândacii, lua unul muşcând din el şi înghiţindu-l. Apoi începu să ciocăne mai departe.
– Degeaba vă explic, o certă veveriţa mai departe, un domn atât de distins urmăreşte alte scopuri, mult mai înalte… Vă faceţi numai de ruşine…
– Asta nu mă interesează, răspunse ciocănitoarea.  Ce-mi pasă mie de ţelurile mai înalte, strigă tare veselă şi îşi luă zborul.
Veveriţa se apropie de Bambi.
– Nu mă cunoaşteţi? întrebă ea cu o impresie de mulţumire pe chip.
– Ba cred că da, îi răspunse Bambi prietenos, locuiţi acolo sus…
Bambi arătă spre vârful stejarului. Veveriţa se uită la el înveselită.
– Mă confundaţi cu bunica mea, zise ea, ştiam eu că mă confundaţi cu bunica. Bunica meai statacolo sus când mai eraţi copil, prinţule Bambi. Mi-a povestit de multe ori despre dumneavoastră. Şi apoi… a omorât-o jderul… cu mult timp în urmă. Mama… vă mai amintiţi?
– Da. Bambi dădu din cap. Am auzit de moartea ei.
– După asta… tatăl meu s-a mutat aici, povesti ve veriţa. Stătea cu lăbuţele lipite politicos de pieptul ei  alb şi se uita cu ochi miraţi. Dar… poate că mă confun daţi cu tatăl meu… L-aţi cunoscut?
– Îmi pare rău, îi replică Bambi, încă n-am avut  plăcerea;
– Mi-am închipuit eu! strigă veveriţa mulţimită.  Tatăl meu era atât de morocănos şi de sperios. Umbla mai mult singur.
– Unde este acum? se interesă Bambi.
– Păi, zise veveriţa, acum o lună 1-a prins burniţa.  Da. Şi acuma eu stau aici sus. Sunt foarte mulţumită.  Trebuie să vă gândiţi că, de fapt, aici m-am născut.   
Bambi se întoarse, cu gândul să plece.
-Aşteptaţi puţin, strigă veveriţa repezită, nu despre lucrurile acestea am vrut să vorbesc. Am vrut să discut despre cu totul altceva. Bambi se opri.
– Despre ce anume? întrebă el răbdător.
-Chiar… despre ce oare? Veveriţa se gândi, făcu un salt brusc şi rămase rezemată în superba ei coadă, uitându-se la Bambi. Am vrut să spun că în curând vă veţi fi curăţat coroana şi sunt convinsă că va arăta superb.
– Chiar credeţi? se bucură Bambi.
– Minunată! strigă veveriţa apăsându-şi ambele lăbuţe din faţă de pieptul alb. Atât de înaltă! Atât de impunătoare! Şi colţi atât de lungi şi de deschişi la culoare! Asta rar mai întâlneşti!
– Zău? întrebă Bambi.

Citește și:   Pasarea indiana ( poveste )

Era atât de vesel, încât începu să izbească din nou în tufa de alun. Scoarţa alunului se împrăştia în toate direcţiile. În timp ce Bambi se ocupa de alun, veveriţa vorbea mai departe.
– Trebuie să spun că alţii, la vârsta asta, nu au o coroană atât de superbă. Nici nu-ţi vine să crezi. Dacă v-ar fi văzut cineva vara trecută… nici n-ar crede acuma că dumneavoastră sunteţi… aveaţi nişte corniţe atât de subţiri. Eu, în schimb, v-am văzut de câteva ori vara trecută… e drept, de la distanţă, dar…
– Rămâneţi cu bine, zise Bambi grăbit, trebuie să plec mai departe! Şi dus a fost.

Nu-i plăcea să i se aducă aminte de ultima vară. Fusese o perioadă grea pentru el. La început, după dispariţia mamei, se simţise părăsit de toţi. Trecuse printr-o iarnă grea, primăvara venise târziu, şi totul înverzise mult mai greu ca de obicei. Fără doamna Nettla, Bambi nici nu s-ar fi descurcat, dar ea fusese alături de el şi îl ajutase. Cu toate acestea, petrecuse mult timp singur. Gobo îi lipsea mult, săracul Gobo, care, probabil, era mort, la fel ca şi ceilalţi. Bambi se gândise adesea la el, şi abia atunci înţelesese ce băiat bun şi drăguţ fusese. Pe Faline o văzuse rar. Era în permanenţă în preajma mamei sale şi devenise neobişnuit de retrasă. Mai târziu, când vremea se încălzise, Bambi începuse să-şi mai revină. îşi frecase corniţele, până când acestea începuseră să strălucească, şi era foarte mândru de ele. Dar în scurt timp urmase şi dezamăgirea. Toţi ceilalţi prinţi cu coame îl vânau când îl vedeau. Nu suportau ca Bambi să se apropie de cineva, se purtau foarte urât cu el, şi lui Bambi îi era frică să le mai iasă în cale. De aceea rătăcea singur şi trist prin pădure. Cu cât zilele deveneau mai calde şi mai însorite, cu atât mai vârtos îl cuprindea o nelinişte ciudată. Inima îi era plină de un dor dureros. Când, din întâmplare, o zărea pe Faline sau pe una dintre prietenele ei, îl cuprindea un val neobişnuit de emoţii. Deseori se întâmpla să recunoască urmele lor sau să-şi dea seama după miros că ele sunt în apropiere. Atunci se simţea atras foartei tare de ele. Dar, dacă îşi urma instinctul, se întâmpla întotdeauna să păţească vreo nenorocire. Ori nu întâlnea pe nimeni, şi atunci îşi dădea seama că toată lumea  îl evită, ori se întâlnea cu unul dintre prinţi, care-l ataca, îl împungea şi-1 gonea, vorbindu-i urât. Cel mai urât se purtaseră Ronno şi Karas cu Bambi. Nu, nu fusese deloc o perioadă buna pentru el.

Fără să vrea, veveriţa îi adusese aminte de toate acestea. Îl cuprinse un val de furie si începu să alerge ca un bezmetic. Piţigoii ieşeau speriaţi din lulele prin dreptul cărora trecea Bambi, întrebându-se precipitaţi:
– Oare cine este?… Cine a fost? Bambi nu auzea nimic.
Câteva coţefene croncăniră supărate:
– S-a întâmplat ceva? Gaiţa striga şi ea enervată:
– Ce se întâmplă?! Bambi nu o băgă în seamă. Deasupra lui grangurele cântă:
– Bună dimineaţa… eu sunt… bucuros-ros! Bambi nu răspunse. Desişul din jurul lui era luminat de razele fine ale soarelui.

Pe Bambi nici nu-l interesa acest lucru. Deodată, ceva trosni zgomotos, aproape sub picioarele lui; un curcubeu întreg de culori minunate îl orbi pe Bambi, şi acesta se opri brusc. Era Janello, fazanul, care îşi luase borul, speriat, fiindcă Bambi aproape călcase pe el.
– Nepermis! strigă el cu vocea lui piţigăiată. Bambi stătea mirat şi se uita după el.
– Din fericire, nu s-a întâmplat nimic, dar aţi fost destul de brutal… zise o voce blânda, ciripindă, aproape de el.
Era Janelline, nevasta fazanului. Stătea pe pământ şi clocea.
– Soţul meu s-a speriat foarte tare, continuă ea nemulţumită, şi eu la fel. Dar eu n-o să mă mişc… eu nu mă mişc din loc, orice s-ar întâmpla… aţi fi putui foarte uşor să călcaţi pe mine… Lui Bambi îi era ruşine.
– Vă rog să mă scuzaţi, se bâlbâi el, n-am fost atent.
– Ei, vă rog! îi răspunse Janelline. Poate nici n-a fost atât de grav. Dar eu şi soţul meu suntem atât de  nervoşi acum. Cred că ne înţelegeţi…

Citește și:   Papadia ( fragment ), de I. Agarbiceanu

Bambi nu pricepuse nimic, şi merse mai departe. Totul se liniştise. Pădurea cânta în jurul lui. Lumina era mai aurie şi mai fierbinte, iar frunzele tufelor, iarba şi pământul aburind miroseau mai puternic ca înainte. Bambi simţea cum o putere nouă îi cuprinde întregul corp şi mergea înţepenit, de parcă nu ar fi fost însufleţit.
Se apropie de o tufă de soc lovind cu sălbăticie pământul. Copita lui fină şi ascuţită tăia firele dde iarbă, viorelele şi ghioceii, cuişorul şi măzărichea care creşteau aici, răscolindu-le, până când în faţa lui sformase un morman de pământ. Orice lovitură era însoţită de un zgomot înfundat.
Două cârtiţe, care se jucau între rădăcini, deveniseră atente, ieşiseră la suprafaţă şi priveau la Bambi.
– Vai, ce caraghios e ce face ăsta aici, şopti una din ele. Aşa nu se poate săpa…
Cealaltă, cu un zâmbet batjocoritor în colţi gurii, zise:
– Habar n-are… se vede imediat… Dar aşa se întâmplă când cineva se apucă de un lucru la care nu se pricepe.

Dintr-odată Bambi se opri, îşi înălţă capul, ascultă şi se uită prin frunziş. O pată strălucea printre crengi şi se vedeau, e drept, ca prin ceaţă, ramificaţiile unor coarne. Bambi spumega. Oricine ar fi – Ronno, sau Karus, sau oricare altul – la atac! Bambi porni în galop într-acolo. „Să le arăt că nu mă mai tem!" se gândi el, să le arăt că eu sunt acela de care trebuie să le fie frică! Tufele tremurau de furia atacului său, crengile pocneau şi se rupeau în două. Bambi îl vedea deja pe celălalt în faţa lui. Încă nu-şi putea da seama cine este, fiindcă ochii îi erau înceţoşaţi. Nu se gândea decât la atac. Cu coarnele în poziţie de atac, gonea tot înainte, gata să împungă. Simţea deja mirosul de păr al adversarului, nu mai vedea decât zidul roşu al corpului din faţă. Celălalt făcu o mişcare uşoară, iar Bambi nimeri în gol. Cât pe-aci să se dea peste cap Era ameţit, dar se pregătea pentru un nou atac.

Atunci îl recunoscu pe bătrân.
Bambi era atât de surprins, încât nu ştia ce să facă. Îi era ruşine să fugă de acolo, deşi ar fi făcut-o cu plăcere. Dar îi era şi ruşine să rămână. Stătea nemişcat.
– Deci…? întrebă bătrânul liniştit.
Vocea lui profundă, care era atât de calmă, dar totuşi fermă, îi pătrunse lui Bambi până la inimă. Tăcea. Bătrânul repetă:
 -… Deci…?
-Am crezut… îngână Bambi… eu… m-am gândit… Ronno… sau…
Amuţi şi îndrăzni totuşi să-1 privească pe bătrân cu ochi timizi. Chipul acesteia îl copleşi cu totul.

Bătrânul stătea nemişcat ca o stâncă. Capul îi albise, iar ochii lui mândri străluceau adânc.
– De ce nu contra mea…? întrebă bătrânul.
– Bambi se uită la el, cuprins do un sentiment ciudat şi de un fior pe care nu-l putea înţelege. Tare i-ar fi plăcut să strige:
– Fiindcă vă iubesc! În schimb răspunse:
– Nu ştiu…
Bătrânul se uita atent la Bambi.
-Nu te-am mai văzut de mult. Te-ai făcut mare şi puternic.
Bambi nu răspunse. Tremura de bucurie.
Bătrânul continua să-l măsoare din priviri, dupa care se apropie, surprinzător de mult, de Bambi. Acesta se sperie.
– Să te comporţi aşa cum trebuie… zise bătrânul. Cu asta se întoarse, şi în clipa imediat următoare
dispăru. Bambi mai rămase mult timp în locul acela, fără să se mişte.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?