Frăţior şi surioară (II) de Fraţii Grimm

0

Când ajunseră la cel de-al treilea izvor, surioara îi auzi undele șoptind:
-Cine soarbe din apa mea se preface-n căprioară! Cine soarbe din apa mea se preface-n căprioară!
-Vai frățioare, rogu-te, nu bea altminteri te faci căprior și-o să fugi în codru și-o să mă lași singură!
Dar băiatul se și lăsa în genunchi și aplecat deasupra izvorului sorbea cu lăcomie din undele reci. Dar de îndată ce-i atinseră buzelele câteva picături de apă, ese și prefăcu în căprior.
Biata fată își plânse frățiorul cu lacrimi fierbinți și căpriorul începu și el să plângă și-și făcu loc lângă surioara lui căutând la ea cu tristețe.
În cele din urmă surioara zise:
-Taci căpriorule dragă, și nu te mai prăpădi atâta de frică, că eu n-o să te părăsesc niciodată!
Își desfăcu apoi legătura de aur care-i ținea ciorapul și-o puse pe gâtul căpriorului. Apoi împleti din papură o frânghie moale, cu care-l legă, și-o porni cu el în fundul pădurii.
Merseră ei cât merseră și se pomeniră în fața unei colibe. Fata o cercetă cu luare-aminte și, văzând că-i părăsită își spuse în sinea ei ” Am putea să rămânem aici”! Adună apoi frunze uscate și mușchi și făcu un culcuș moale pentru căprior.
În fiecare dimineață pornea să caute rădăcini, afine și alune ca să-și potolească foamea, iar căpriorului îi aducea iarbă fragedă, pe care i-o da s-o mănânce chiar din mâna ei. Și după ce se îndestula, căpriorul zburda plin de voioșie pe dinaintea ei. Seara, când surioara se simțea obosită ea își lăsa capul pe spinarea căpriorului și adormea liniștită, ca pe-o pernă moale și caldă. Și de-ar fi fost cu putință, ca frățiorul ei să-și recapete vreodată înfățișarea omenească, amândoi ar fi dus în pădure un trai foarte fericit.
Trecuse vreme, nu glumă, de când stăteau ei așa, singuri în pădure.
Și se întâmplă odată ca împăratul acelei țări să pornească la o mare vânătoare tocmai în pădurea unde sălășuiau ei.
Sunetul din corn, lătrăturile ogarilor și chicotele pline de voioșie ale oamenilor străbătură pădurea până în cotloanele cele mai îndepărtate, făcând-o să răsune de larma vânătorii.
Și auzind toată forfota asta, căpriorul simți dorința să vadă și el vânătoarea.
-Ah surioară- zise el fetei-rogu-te frumos, lasă-mă să mă duc la vânătoare, că nu mai pot răbda să stau aici!
Și atâta se rugă, până fata se înduplecă de el și-i dădu voie.
-Caută să mi te întorci neaparat diseară acasă! îi zise fata. De frica vânătorului o să trebuiască să trag zăvorul la ușă, și ca să pot recunoaște că ești tu, să bați în ușorul ușii și să-mi spui:” Surioară dragă, dă-mi drumul în casă!” și de vei uita să rostești cuvintele astea, să știi că eu nu-ți deschid cu niciun chip.
Căpriorul o zbughi pe ușă, mulțumit și voios că putea să zburde prin pădure după cum îi era voia inimii.
Împăratul și vânătorii care-l însoțeau zăriră de departe mândrețea de căprior și se luară în goana cailor după el; dar degeaba îl fugăriră că nu-l putură ajunge.
Când socoteau ei că gata, l-au obosit și-au pus mâna pe el, deodată căpriorul făcea un salt peste tufișuri și pierea. De îndată ce se întunecă căpriorul se grăbi să alerge la căsuța lor; bătu la ușă și zise:” Surioară dragă, dă-mi drumul în casă”.
Ușa se deschise numaidecât și căpriorul sări bucuros înăuntru.
Cum se simțea obosit, se culcă fără să mănânce și dormi până a doua zi în culcușul lui moale.
A doua zi, în revărsatul zorilor, vânătoarea se porni iar, și de îndată ce căpriorul auzi sunetul de corn și hăulitul hăitașilor, nu-și mai află astâmpăr și zise:
-Surioară, deschide ușa, că nu mai pot răbda să stau aici, trebuie să văd neaparat vânătoarea!
Fata ce-i putea face. Îi deschide ușa, dar în același timp nu uită să-l povățuiască.
-Da’ vezi să mi te întorci deseară acasă și să spui cum te-am învățat ca să te las înăuntru!
Când văzu iar împăratul și ceilalți vânători căpriorul cu legătură de aur la gât, începură să gonească cu toții pe urma lui, dar vezi că el îi întrecea în fugă, că era mai sprinten și alerga ca vântul.

Va urma…


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?