Frăţior şi surioară (III) de Fraţii Grimm

0

            După ce goniră ei așa toată ziua, către seară izbutiră să-l înconjoare, și unul din curteni îl atinse cu glonțul și-l vătămă la un picior, astfel că biata făptură începu să șchiopăteze. Și cu mare greutate și chin reuși el să ajungă acasă. Dar un vânător se luă pe ascuns după el până aproape de colibă și-l auzi spunând:
– Surioară dragă, dă-mi drumul în casă!
Și văzu și ușa deschizându-se și apoi închizându-se repede. Vânătorul își întipări în minte totul și înfățișându-se împăratului, îi povesti cele ce văzuse și auzise.
Atunci împăratul rămase pe gânduri și o vorbă se smulse de îndată de pe buzele sale:
– Dacă-i precum zici, mâine om porni iar la vânătoare!
Surioara se sperie grozav când văzu că e rănit căpriorul. Îi spălă rana de sânge, îl obloji cu ierburi de leac și-i grăi:
– Odihnește-te, dragul meu căprior, ca să te poți înzdrăveni cât mai degrabă. Dar rana era o nimica toată, și a doua zi căpriorul nu mai simți nicio durere. Când auzi răsunând iar cornul și hăulitul hăitașilor, începu să sară de colo până colo, fără să-și mai găsească astâmpăr. Și grăi către sora sa cu durere în glas:
        – Nu mai pot răbda, surioară, musai să mă duc la vânătoare: dar nu te teme, că nu s-a născut încă omul să pună mâna pe mine!
   Surioara începu să plângă și-i răspunse printre lacrimi:
      – Nu te las în rupul capului să pleci, că au să te omoare și rămân singură în pădure, oropsită și lipsită până și de mângâierea ta!
      – De ce nu mă lași, să știi c-o să mă sting de inimă rea! spuse căpriorul întristat.
       Că de câte ori aud cornul sunând, nu mă mai rabdă locul să stau în casă.
 Văzând că n-are încotro, surioara îi deschise ușa cu inima grea de mâhnire și îngrijorare, iar căpriorul o zbughi în pădure, plin de voioșie.
De-ndată ce-l zări, împăratul porunci vânătorilor:
      – Goniți-l cu strășnicie, până către seară, și nu-i dați o clipă de răgaz, dar nu care cumva să vă atingeți de el și să-i faceți vreun rău!
După ce apuse soarele, împăratul chemă la dânsul pe omul care-i adusese vestea și-i porunci:
– Vino cu mine de-mi arată coliba!
  Și ajungând ei acolo, împăratul bătu la ușă și strigă:
 -Surioară dragă, dă-mi drumul în casă! Ușa se deschise și când, împăratul păși înăuntru, dete cu ochii de-o fată atât de frumoasă, cum nu-i mai fusese dat să vadă pe lume. Fata rămase încremenită, când băgă de seamă că-n locul căpriorului intrase un bărbat voinic, cu o coroană de aur pe cap. Dar împăratul căută la ea cu blândețe și întinzându-i mâna prietenos îi zise:
– Vrei să mă urmezi în palatul meu și să-mi fii soție?
 -Vreau- încuviință fata-dar să-mi îngădui împărate, să iau căpriorul cu mine, că nu mă pot despărți de el.
Împăratul o liniști spunându-i:
– Dorința ta e și a mea; de aceea, cu dragă inimă mă-nvoiesc să-ți stea în preajmî cât vei trăi tu și să nu ducă lipsă de nimic.
       Împăratul urcă în șa și, plecându-se spre fată, o sui pe cal, lângă el. Și-au tot mers ei până au ajuns la palatul domnesc, unde făcură o nuntă de se duse vestea c-au ținut serbările și alaiurile șapte zile încheiate. Fata era acum împărăteasă și n-avea să se plângă de nimic, că împăratul tare o mai îndrăgea.
     Trăiră ei așa mulți ani fericiți împreună, iar căpriorul era îngrijit cum nu se mai poate mai bine, și cât era ziulica de mare zburda și sărea prin grădina palatului.
      În astă vreme însă, maștera cea haină din pricina căreia porniseră copiii în lume crezu că pe fată au sfâșiat-o fiarele pădurii și că băiatul prefăcut în căprior prin farmecele ei, pierise și el, împușcat de vânători.
      Când auzi cât erau de fericiți și că trăiau în belșug, pizma și răutatea o mușcară din nou de inimă și făcu venin de supărare. Și din clipa aceea n-o mai părăsi gândul să facă ce-o face ca să abată tot felul de nenorociri asupra lor. Fata ei adevărată  care era urâtă ca moartea și zbanghie de-un ochi, o mustra tot timpul văicărindu-se:
-Mie mi se cuvenea să fiu împărăteasă și să mă bucur de fericirea asta! Dar vezi c-ai lăsat-o în voia ei și uite la ce mărire a ajuns!
-Ai oleacă de răbdare- caută maică-sa s-o potolească-ochiul meu nu doarme și i-o veni ceasul, știu eu ce am de făcut.
     Când îi veni împărătesei ceasul, aduse pe lume un fecior frumos ca soarele. Și ca un făcut, se nimeri ca tocmai atunci să fie dus împăratul la vânătoare. Zgripturoaica cea bătrână asta doar aștepta de atâta amar de vreme.
      Luă chipul unei slujnice a împărătesei și intrând în iatacul unde lăuzea ea îi zise:
      -Vino măria ta, că ți-am pregătit de băut. Da- grăbește-te să nu se răcească apa, că laia asta o să te mai învioreze și o să-ți dea putere.  Zgripțuroaica de mașteră și zbaghia de fiică-sa ce se afla și ea pe-acolo, o duse pe împărăteasă în încăperea unde se afla scăldătoarea, o lăsară în apă să se îmbăieze, încuiară ușa în urma lor, și pe-aici ți-i drumul dar nu prea departe, spre iatacul de unde plecase.

Va urma…

Citește și:   Împăratul Cioc-de-Sturz , de Fratii Grimm


Distribuie:

Lasă un comentariu