Scufita Rosie, de Fratii Grimm

5

A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o-iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era ea bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă.

Odată, bunica îi dărui o scufiţă de catifea roşie, şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.
Într-o zi, maică-sa îi zise :
— Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta de vin şi du-le bunicii, că e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea or s-o ajute să-şi mai vină în puteri. Da’ vezi de pleacă mai înainte de a se lăsa zăpuşeala şi caută de mergi frumos şi să nu te abaţi din drum ; altfel, cine ştie, de alergi, ai putea să cazi şi să spargi sticla, şi atunci bunicuţa cu ce o să se mai aleagă ? Iar când o fi să intri în casă, nu uita să-i dai bunicii „Bună dimineaţa” şi vezi să nu înceapă a-ţi umbla ochii prin toate ungherele !
— Aşa am să fac ! ii făgădui Scufiţa Roşie şi-i dădu mâna la plecare.

Bunicuţa locuia îm pădure, cam la vreo jumătate de ceas depărtare de sat. Şi de cum intră Scufiţa Roşie în rariştea codrului, numai ce îi ieşi lupul înainte. Dar Scufiţa Roşie nu ştia ce lighioană rea e lupul şi nu se temu defel când îl văzu.

— Bună ziua. Scufiţă Roşie ! îi zise el.
— Mulţumesc frumos, lupule.
— Încotro aşa de dimineaţă, Scufiţă Roşie ?
— Ia, până la bunicuţa !
— Şi ce duci acolo, sub şorţ ?
— Cozonac şi vin. Mama a făcut ieri cozonac, şi-i duc niţeluş şi bunicii, care-i bolnavă şi slăbită, să mănânce şi ea, ca să-şi mai vină în puteri.
— Da’ unde sade bunică-ta. Scufiţă Roşie ?
— Colo, în pădure, la vreun sfert de ceas şi mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunişul pe care doar îl ştii ! îi răspunse Scufiţa Roşie.

Lupul îşi zise in sinea lui „Fragedă-i fetiţa asta ! Ce mai îmbucătură pe cinste ar fi, zău aşa ! Cu mult mai gustoasă decât baba ! Da’ e vorba că trebuie să fiu şiret şi să ticluiesc în aşa fel lucrurile ca să pun mâna pe amîndouă”…

Mai merse lupul o bucată de drum alături de Scufiţa Roşie şi apoi începu să-i spună cu glas mieros :
— Scufiţă Roşie, ia te uită ce flori frumoase strălucesc în jurul tău ! Şi tu nici nu le iei în seamă măcar… Şi mie mi se pare că n-auzi nici ce dulce cântă păsărelele !… Atât de serioasă păşeşti pe drum, de parcă te-ai duce la şcoală şi e atât de plăcut să hoinăreşti şi să zburzi prin pădure ; e atâta veselie !…

Citește și:   Împăratul Cioc-de-Sturz , de Fratii Grimm

Scufiţa Roşie ridică privirea şi când văzu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, când privi mai cu luare aminte la florile frumoase care creşteau pretutindeni, îşi spuse în sinea ei : „Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce şi-un buchet de flori proaspete ! E atât de dimineaţă, că nu mi-e teamă că am să întârzii !”

Se abătu deci din drum şi o luă prin pădure, ca să culeagă flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar îndată i se părea că puţin mai încolo îi zâmbeşte o floare şi mai ochioasă ; alerga într-acolo şi, tot culegînd margarete şi clopoţei, se pierdea tot mai mult în adâncul codrului. În ăst timp însă, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii şi bătu la uşă.
— Cine-i acolo ?
— Eu sunt, Scufiţa Roşie, şi-ţi aduc cozonac şi-o sticlă ou vin. Dar deschide uşa, bunicuţă !
— Apasă pe clanţă şi intră ! răspunse bunica. Că eu mă simt slăbită şi nu mă pot da jos din pat.

Lupul apasă pe clanţă si intră, deschise uşa, se repezi glonţ spre patul bunicii şi, fără să scoată o vorbă, o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu hainele ei, îşi puse pe cap scufia, se culcă în pat şi trase perdelele.

În vremea asta, Scufiţa Roşie culesese atâtea flori, că abia le maî putea duce. Cum alerga ea de colo până colo, deodată îşi aminti de bunica şi porni degrabă spre căscioara din pădure. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa dată de perete.

De îndată ce intră în odaie, o cuprinse neliniştea ; totul i se părea atât de ciudat, încât îşi spuse : „Vai. doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e aşa de frică ?… Că doar altădată mă simţeam atât de bine la bunicuţa !”

Şi, fără să mai aştepte, strigă :
— Bună dimineaţa !
Dar nu primi niciun răspuns.
Scufiţa Roşie se apropie atunci de pat şi dădu perdelele la o parte. Bunicuţa stătea întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi şi avea o înfăţişare atât de ciudată, încât fetiţa întrebă :
— Vai, bunicuţă, da’ de ce ai urechi atât de mari ?
— Ca să te pot auzi mai bine.
— Vai bunicuţo, da’ de ce ai ochii atât de mari ?
— Ca să te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai mâini atât de mari ?
— Ca să te pot apuca mai bine.
— Da’, bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gură ?
— Ca să te pot înghiţi mai bine.

Citește și:   Lin precum un râu

N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări jos din pat ş-o înghiţi pe biata Scufiţă Roşie.
După ce-şi potoli foamea, lupul se culcă din nou în pat şi, prinzându-1 somnul, adormi şi începu să sforăie de se cutremurau pereţii. Şi se întâmplă ca tocmai atunci să treacă prin faţa casei un vânător. Auzi el sforăiturile şi-şi spuse : „Bre, da’ tare mai sforăie bătrâna ! Nu cumva i-o fi rău?” Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup tolănit acolo.
— Ei drăcie, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici, ticălos bătrân ! izbucni vânătorul. De cînd te caut!

Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu prin minte : „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână ? Poate că aş mai putea s-o scap !” Aşa că nu mai trase, ci, luând o foarfecă, începu să taie burta lupului adomit. Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu strălucind scufiţa cea roşie a fetiţei, şi când mai făcu o tăietură fetiţa sări afară şi strigă :
— Vai, ce spaimă am tras ! Ce întuneric era în burta lupului !
După aceea a scos-o afară şi pe bunică. Era încă în viaţă, dar abia mai răsufla. Scufiţa Roşie adună în grabă nişte pietroaie şi tustrei umplură cu ele burta Lupului.

Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele atârnau atât de greu încât dihania se prăbuşi la pământ şi dădu ortu’ popii.

Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa mâncă cozonacul şi bău vinul pe care-1 adusese fetiţa, şi pe dată se înzdrăveni. Iar Scufiţa Roşie gândind în sinea ei, parcă mustrîndu-se, îşi zise : „De-acu’ înainte n-o sa mă mai abat niciodată din drum când oi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele mamei !”


5 comentarii

  1. Pt cultura generala a celor interesati, Scufita rosie a fost "culeasa" mai intai de Charles Perrault, apoi, dupa multi ani, a fost repovestita de Fratii Grimm. Deci, nu e gresit nici unul dintre autori. Asta ca sa nu mai zica X si Y ca e gresit autorul.
     (0)
     (3)

Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?