Cufarul zburător (I) de Hans Christian Andersen

0

Era odată un negustor așa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui și pe lângă asta și o ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru că-și întrebuința altfel banii și când dădea o pară, lua înapoi un galben, fiindcă era Cufărul zburător priceput; dar într-o bună zi a murit.

Fecioru-su a moștenit toata averea și când s-a văzut cu atâta bănet a început să duca o viață de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie și arunca în apă galbeni în loc de pietre.

Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede și nu i-au mai rămas decât patru bănuți de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi și o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să știe de el, pentru ca nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul așa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică:

„Fă-ți bagajul!“.

Dar el n-avea ce bagaj să-și facă și de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.  Acuma, să vedeți, cufărul acesta era tare ciudat.

Citește și:   Săndel, peştişorul cel plat - Virginia Waters

Cum îl încuiai, putea să zboare. Așa a făcut și feciorul de negustor; l-a încuiat și îndata a zburat cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe și mai departe. Când fundul cufărului scârțaia, feciorul negustorului se temea să nu se spargă în bucăți și să trebuiască să facă o tumbă cumplită și asta nu-i prea placea. Și a mers așa cât a mers și a ajuns în țara turcilor.

A ascuns cufărul într-o pădure și a intrat în oras. Nu s-a uitat nimeni la dânsul. Fiindcă turcii umblau ca și el, cu halat și cu papuci. Cum mergea el așa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.

– Ascultă, doică turcească – a întrebat-o el – ce palat e acela de colo, cu ferestre așa de înalte?

– Acolo stă fata sultanului – a răspuns femeia. S-a prorocit ca are să fie foarte necăjită din pricina unui iubit și de aceea n-are voie nimeni să stea de vorbă cu ea, decât numai dacă sunt de față sultanul și sultana.

Citește și:   Klaus cel mic și Klaus cel mare (IV) de Hans Christian Andersen

-Bine, mulțumesc! – a spus feciorul de negustor; s-a dus în pădure, s-a băgat în cufăr, a zburat până pe acoperișul palatului și s-a strecurat la prințesă pe fereastră.

Prințesa dormea pe o sofa și era atât de frumoasă încât feciorul de negustor nu s-a putut opri și a sărutat-o. Ea s-a trezit și s-a speriat, dar el i-a spus ca e dumnezeul turcilor și a venit prin văzduh la dânsa și ea a fost foarte măgulita.

Pe urma au stat împreună de vorbă și el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus că ochii ei sunt două lacuri adânci în care gândurile înoată ca niște zâne ale apei și i-a spus ca fruntea ei e un palat de gheață cu încăperi frumoase și tablouri și i-a mai spus de barza care aduce copii mititei și drăgălași.

Frumoase lucruri spunea! Și pe urmă i-a cerut prințesei mâna și ea îndată a spus da!

Va urma…


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?