Fata din soc (II) de Hans Christian Andersen

0

– Îţi aduci aminte, zise marinarul cel bătrân, când eram copii şi ne jucam pe-aici, tot în ograda asta în care suntem acuma? O dată ne-am apucat să facem o grădină şi am înfipt în pământ o mulţime de crenguţe.

– Da, a răspuns bătrâna, îmi aduc aminte foarte bine. Am udat crenguţele şi una din ele s-a prins; era o crenguţă de soc şi a crescut mare şi s-a făcut socul sub care stăm noi acuma.

– Da, spuse el; şi colo în colţ era o putină cu apă şi eu făcusem o corabie din scândurele şi îi dădusem drumul pe apă! N-a mai trecut mult şi am plecat şi eu pe mare cu o corabie adevărată!

– Da, dar mai întâi am fost amândoi la şcoală, spuse bătrâna. Şi ne suiam ţinându-ne de mână în turn şi ne uitam la corăbiile cele mari.

– Da, şi după aceea am plecat şi eu şi am umblat câţiva ani prin lume.

– Da, şi cât n-am mai plâns eu după plecarea ta! Credeam c-ai murit şi ai ajuns în fundul mării. De câte ori nu m-am sculat noaptea şi nu m-am uitat de unde bate vântul şi dacă tu nu vii! Vântul bătea, dar tu nu mai veneai. Şi într-o zi, mi-aduc aminte că ploua cu găleata, tocmai venise gunoierul la casa unde slujeam şi eu dusesem căldarea cu gunoi şi stăteam acuma în poartă. Deodată a trecut poştaşul, s-a oprit şi mi-a dat o scrisoare; era de la tine. Mult mai umblase scrisoarea asta până să ajungă la mine! Am desfăcut-o repede şi am început s-o citesc. De bucurie şi râdeam şi plângeam! Scriai acolo că eşti prin ţările calde, pe unde creşte cafeaua. Ce ţări minunate trebuie să fie! Şi mai spuneai multe, multe lucruri în scrisoare şi eu citeam şi stăteam în ploaie cu căldarea de gunoi lângă mine. Deodată mă ia cineva de mijloc…

– Da, şi i-ai dat aceluia o palmă că a văzut stele verzi…

– De unde să ştiu că tu erai? Veniseşi odată cu scrisoarea şi erai aşa de chipeş şi de frumos, aşa cum eşti şi acuma. Aveai în buzunar o basma galbenă şi o pălărie nouă, erai foarte dichisit. Doamne, şi ce vreme păcătoasă era şi cum mai ploua!

– Şi după aceea ne-am luat, spuse el. Ţi-aduci aminte? Şi pe urmă a venit băiatul cel dintâi şi după el Maria şi Iacob şi Petru şi Ion şi Cristian!

– Da, şi toţi au crescut şi s-au făcut mari şi toţi vrednici.

– Şi copiii lor au avut şi ei copii, spuse bătrânul matelot, şi acuma vedem pe copiii copiilor noştri.

– Când ne-am cunoscut noi nu era cam tot pe vremea asta?

– Da, chiar azi e nunta de aur! a spus mătuşica din soc şi şi-a întins capul printre cei doi bătrâni, dar ei au crezut că e o vecină care a venit să-i firitisească. S-au uitat unul la altul şi s-au luat de mână, ca pe vremuri. Şi după aceea au venit copiii şi nepoţii, fiindcă ei ştiau că azi e nunta de aur şi îi felicitaseră pe bătrâni dis-de-dimineaţă, dar bătrânii uitaseră. Ei îşi aduceau aminte mai bine de lucruri întâmplate odinioară decât de cele întâmplate acum de curând. Socul răspândea mireasmă şi soarele care tocmai scăpăta spre asfinţit îi bătea pe bătrâni drept în faţă şi amândoi erau roşii la obraz.

Nepotul cel mai tânăr a început să joace împrejurul lor şi le-a spus că astă-seară are să fie petrecere mare, au să mănânce cartofi prăjiţi. Şi mătuşica din soc a dat din cap în copac şi a strigat şi ea cu ceilalţi laolaltă: Ura!”

– D-apoi asta n-a fost poveste, a spus băieţaşul care ascultase.

– Poate n-o fi fost, a zis bătrânul care povestea; dar să vedem ce spune mătuşica din soc.

– Nu, n-a fost poveste, a spus mătuşica; acuma vine povestea. Poveştile cele mai minunate ies din viaţa de toate zilele, uite aşa cum a ieşit copăcelul meu din ceainic.

Şi l-a ridicat pe băieţaş din pat şi l-a luat în braţe şi ramurile socului s-au boltit deasupra lor, aşa că ei erau acuma ca într-un boschet şi copacul şi-a luat zborul şi i-a dus departe.

Mătuşica din soc s-a schimbat deodată într-o fetiţă drăgălaşă, dar hainele erau tot din stofa aceea verde cu flori albe, din care fuseseră şi hainele mătuşicăi. La piept aveau o floare adevărată de soc şi în părul ei galben şi cârlionţat o cunună de flori de soc; ochii îi erau albaştri. O! Era atât de gingaşă fetiţa! S-au sărutat şi acuma erau amândoi de-o vârstă şi aveau aceleaşi bucurii.

Au ieşit din boschet ţinându-se de mână şi au intrat într-o grădină frumoasă. Lângă o pajişte era legat de un ţăruş bastonul tatii. Faţă de copii, bastonul prindea viaţă. Când se aşezau călare pe el, măciulia se preschimba într-un cap de cal cu o coamă lungă şi neagră. Îi creşteau deodată patru picioare subţiri şi vânjoase şi bastonul se prefăcea într-un cal voinic şi iute. Au încălecat şi au pornit în galop împrejurul pajiştii.

Va urma…


Lasă un comentariu