Fata din soc (IV) de Hans Christian Andersen

0

Băiatul a crescut şi s-a făcut flăcău şi acuma se pregătea să plece în lumea largă, departe, departe, în ţările calde, pe unde creştea cafeaua. Şi la plecare fata şi-a luat o floare de soc de la piept şi i-a dat-o. El a pus floarea cu grijă într-o carte şi cât a stat prin străinătăţi, ori de câte ori deschidea cartea nimerea mereu tot la locul unde era floarea amintirii.

Şi cu cât se uita mai mult la ea, cu atâta floarea se înviora mai tare şi el parcă simţea mireasma pădurilor din ţara lui şi din petalele florii se ivea fata cu ochi albaştri şi limpezi şi îi spunea în şoaptă: „Aici e frumos primăvara şi vara şi toamna şi iarna!” Şi multe chipuri şi locuri de acasă îi lunecau prin minte.

Aşa au trecut mai mulţi ani şi acuma el era bătrân şi şedea cu soţia lui, bătrână şi ea, lângă un soc înflorit. Se ţineau de mână aşa cum se ţinuseră cândva străbunicul şi cu străbunica şi ca şi ei vorbeau de vremea de altădată şi de nunta de aur. Fata cu ochi albaştri şi cu flori de soc în păr şedea sus în copac, dădea din cap către dânşii şi spunea:

Citește și:
Printesa si bobul de mazare, de H.CH. Andersen

– Astăzi e nunta de aur.

Apoi a luat din cununa ei două flori, le-a sărutat şi florile au strălucit întâi ca argintul, pe urmă ca aurul şi când le-a pus pe capetele celor doi bătrâni, fiecare floare s-a prefăcut într-o coroană de aur. Şi acuma, amândoi şedeau ca un rege şi o regină lângă socul înflorit şi el spunea soţiei lui povestea cu mătuşica din soc, aşa cum o auzise când era copil, şi amândoi au fost de părere că povestea asta cuprinde o mulţime de lucruri care seamănă cu viaţa lor şi tocmai acele lucruri le plăceau mai tare.

– Da, aşa este! a spus fata din soc. Unii îmi zic mătuşica din soc, alţii îmi zic driadă, dar numele meu adevărat este Amintirea. Eu stau în soc şi cresc cu el odată şi pot să mă duc cu gândul înapoi şi pot să povestesc tot felul de lucruri. Ia vezi dacă mai ai floarea aceea de demult!

Citește și:
Frăţior şi surioară (III) de Fraţii Grimm

Şi bătrânul a deschis cartea şi floarea era acolo, între file, proaspătă şi frumoasă, parcă atunci ar fi cules-o. Şi Amintirea a dat din cap mulţumită şi peste cei doi bătrâni cu coroana de aur pe cap se împrăştia acum lumina roşie a soarelui asfinţit. Au închis ochii şi… şi… povestea s-a sfârşit.

Băieţaşul şedea în pătucul lui şi nu ştia dacă a visat ori a auzit o poveste. Ceainicul era pe masă, dar din el nu se mai ridica nici un soc şi bătrânul care spusese povestea tocmai se pregătea să plece şi peste o clipă a şi plecat.

– Ce frumos a fost! a zis băieţaşul. Mamă, am fost în ţările calde!

– Cred şi eu! a spus mama. După ce bei două ceşti de ceai de soc ajungi repede în ţările calde. Şi l-a învelit bine cu plapuma, ca să nu răcească iar.

– Tu ai dormit şi noi am stat de vorbă şi ne-am tot întrebat dacă-i poveste ori întâmplare adevărată.

– Şi mătuşica din soc unde-i? a întrebat băieţaşul.

– E în ceainic, a spus mama. S-o lăsăm să stea acolo!


Lasă un comentariu