Klaus cel mic și Klaus cel mare (II) de Hans Christian Andersen

0

Era un om foarte cumsecade, atâta numai cã avea o ciudățenie: nu putea să-i sufere pe dascăli. Cum zărea vreun dascăl, îl apucau toate năbădăile. Chiar de aceea venise acuma dascălul la nevastă-sa, ca să-i dea bună seara, fiindcă știa că bărbatul nu-i acasă și femeia îl cinstea cum putea mai bine. Când au auzit că vine bărbatul, s-au speriat cumplit și femeia l-a rugat pe dascăl să se bage într-o ladă mare și goală, pentru că și ea și el știau că bărbatul nu putea să-i sufere pe dascăli. Femeia a ascuns repede în cuptor bucatele cele bune și vinul, fiindcă dacă le-ar fi văzut bărbatul desigur că ar fi întrebat ce-i cu ele.

– Ce păcat!, a oftat sus pe șură Klaus cel mic, când a văzut cum pier toate mâncărurile.

– E cineva acolo?, a întrebat țăranul, s-a uitat în sus și la văzut pe Klaus cel mic. De ce stai pe acoperiș? Hai mai bine în casă.

Klaus cel mic i-a spus că s-a rătăcit și că-l roagă să-l găzduiască.

– Bucuros, dar mai întâi hai sã îmbucăm ceva.

Femeia i-a primit foarte bine, a pus masa și le-a dat o strachină mare cu terci.

Țăranul era flămând și a început să mănânce cu poftă, dar Klaus cel mic nu mânca și se gândea mereu la friptură, la peștele și la plăcinta care erau în cuptor.

Citește și:
Klaus cel mic și Klaus cel mare (V) de Hans Christian Andersen

Sub masă, la picioarele lui, era sacul cu pielea de cal pe care o luase cu gândul s-o vândă la târg. Terciul nu-i plăcea de fel. Atunci, ce i-a venit lui, a apăsat sacul cu piciorul și pielea de cal, uscată cum era, a scârțâit.

– Sst!, a spus Klaus cel mic și pe sub masă a mai dat o dată cu piciorul în sac și pielea a scârțâit și mai tare.

– Da’ ce ai acolo, în sac?, a întrebat țăranul.

– Un vrăjitor – a răspuns Klaus cel mic; tocmai îmi spunea să nu mai mâncăm terci, fiindcă a făcut el niște farmece și a umplut cuptorul de fripturã, de pește și de plăcintă.

– I-auzi minune!, a spus țăranul și repede a deschis cuptorul și înăuntru erau chiar mâncãrurile acelea gustoase pe care el credea că le adusese acolo cu farmece vrăjitorul din sac.

Femeia n-a avut încotro și a pus îndatã bucatele pe masă și Klaus și cu țăranul s-au așezat și au mâncat și friptură, și pește, și plăcintă. Klaus cel mic a dat iar cu piciorul în sac și a scârțâit.

– Ce mai spune?, a întrebat þãranul.

– Spune cã a adus trei sticle de vin pentru noi și le-a pus în ungherul de lângã sobã.

Femeia iar n-a avut încotro și a adus vinul pe care tot ea îl ascunsese. Țăranul a băut și s-a veselit. Se gândea că bine ar fi dacă ar avea și el un vrăjitor ca acela din sacul lui Klaus cel mic.

Citește și:
Lupul şi purceluşul (poveste slovacă)

– Poate să cheme și pe dracul?, a întrebat el. Ai vrea

să-l văd și eu, că nu l-am văzut niciodatã.

– Cum să nu poată?, a spus Klaus cel mic. Vrăjitorul meu poate tot ce am eu poftă. Așa-i, bre?, a întrebat el și a dat cu piciorul în sac.

Pielea a scârțâit iar.

– Ai auzit? Zice că da. Dar sã știi că dracul e urât tare, așa că mai bine să nu-l mai chemăm.

– Mie nu mi-e frică! Dar cum e la mutră?

– Are să se arate în chip de dascăl.

– Phu! Atunci e urât de tot. Trebuie să știi cã eu pe dascăli nu pot să-i văd în ochi, așa mi-s de urâți. Dar nu face nimic, fiindcã știu că nu-i dascăl, ci-i dracul, n-are să-mi fie scârbă așa de tare. Numai să nu s-apropie prea mult de mine.

– Să-l întreb pe vrãjitor – a spus Klaus cel mic, apoi s-a aplecat și și-a lipit urechea de sac.

– Ce zice?

– Zice că să te duci și să deschizi lada aceea din colț și atunci ai să vezi pe dracul cum stă ghemuit; numai să ții bine capacul, să nu fugă.

Va urma…


Lasă un comentariu